Premiul Nobel pentru Literatură, 1982
De Alexandru Cristian
„pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”.
Frica de a ţine un discurs este comună tuturor oamenilor.Frica de necunoscut, de reacţie sau de priviri este groaznică.García Márquez a declarat că cele mai îngrozitoare cinci minute din viaţa sa sunt într-un avion sau înaintea începerii unui discurs.
Nu am venit sa ţin un discurs(Yo no vengo a decir un discurso) este o colecţie de conferinţe pe care marele scriitor columbian le-a ţinut în public, pe diverse teme.Diversitatea temelor ne arată complexitatea scriitorului şi voinţa sa de a trăi în această lume şi de a nu se izola în turnul său de fildeş.Discursurile în ordine cronlogică, de la primul discurs pe care l-a avut la vârsta de 17 ani la Liceul de băieţi din Zipaquirá până în 2007 la Congresul Internaţional de Limbă Spaniolă în Cartagena de las Indias, Columbia, unde scriitorul a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 80 de ani, poartă amprenta oralităţii latino-americane.
Într-unul dintre discursuri aflăm că marele său roman Un veac de singurătate a fost gândit în 19 ani şi redactat în 18 luni.De ce a fost redactat aşa greu chiar García Márquez a spus că făcea o mare greşeală, cum greşeal o literă rupea o pagină întreagă chiar dacă era aproape la final, astfel a spus că singur şi-a îngreunat munca.Dacă nu făcea această greşeală probabil termina romanul în câteva luni.A jurat să nu primească un premiu sau să ţină un discurs, o promisiune pe care a încălcat-o dar de care nu-i pare rău.Apropierea sa faţă de Mexic este dată de aprecierea Mexicului faţă de el dăruindu-i Vulturul Aztec dar şi de stabilirea reşedinţei permanente în Ciudad de México.
Apropierea sa faţă de America Latină este observată de resentimentul faţă de istoria sa, o istorie sângeroasă cu 5 războaie şi 17 lovituri de stat dar şi cu o singură figură mitică, dictatorul militar cu chip luciferian ce guvernează în numele Domnului, o metaforă extrem de interesantă.Deşi prozator şi romancier García Márquez apreciază rolul poeziei, un rol de sensibilizare dar şi de umanizare a fiinţei.În lumea în care trăim s-au uitat două lucruri, idealismul febril şi sentimentele sincere,trăim o groază de a iubi, deplânge marele scriitor, astfel lumea se barbarizează.Critica cea mai înverşunată este împotriva oamenilor care au studii superioare, iau o grămadă de diplome şi certificate şi nu ştiu mai nimic, această inflaţie spune autorul ne va duce către ştiinţa de a face nimic, mai exact spre o involuţie istorică.
În al treilea mileniu omenirea intră sub imperiul cuvântului, a vorbi este marea necesitate, a spune şi a transmite din păcate sunt două verbe din ce în ce mai puţin folosite.Tirania cuvântului fără substanţă, produce pierderea esenţei pure, provoacă o lume ciudată, falsă şi fără o cârmă morală.
Este o carte interesantă în care putem afla ideile care au contribuit la formarea lui García Márquez ca om şi apoi ca scriitor.Şi mai incitant mi se pare că putem observa evoluţia în timp a discursului, spaima pe care a învins-o, aceea de a vorbi în public, acest mare cuget al lumii de astăzi.
Acest volum poate fi comandat în limba spaniolă aici:
Yo no vengo a decir un discurso
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply