Rareori se întâmplă ca un roman să folosească atâta eleganţă şi măiestrie artistică pentru a reuşi să-şi fixeze atât de profund rădăcinile în pământul eternității memoriei, folosind cu o extraordinară forţă arta de a naviga pe linia atât de subtilă a contingenţei dintre real şi imaginar.
Retrasând istoria a trei generaţii ale familiei Vitoux, autorul aşază în centrul naraţiunii figura luminoasă a Clarissei, personaj care dă şi titlul romanului.
Dacă la început prezenţa ei pare să fie sufocantă, pe parcursul cărţii devotamentul ei devine însă din ce în ce mai profund, transformându-se, am putea spune, în devoţiune.
Romanul mânuieşte cu graţie arta portretului, a evocării într-un stil epurat a chipului discret, misterios al acestei femei capabile de o iubire adevărată, infinită, pe care singură o defineşte: „Eu nu ştiu să iubesc, ştiu să ador”.
Clarisse devine astfel acel personaj unic, dificil de descris în cuvinte simple: „Când mă gândesc la aceşti ani din copilăria mea, iată ce mi se pare, fără îndoială, lucrul cel mai surprinzător: această incapacitate sau această renunţare la a o mai explica pe Clarisse. Ea nu corespundea niciunui model, niciunei imagini asemănătoare, niciunui rol pe care alţii, prin analogie, l-ar fi putut juca. Nu era, prin urmare, nici mătuşă, nici bunică, nici vreo veche servitoare de-a familiei, nici vreo rudă săracă primită la ei. Iar ceea ce e şi mai curios e faptul că prietenii mei, ca şi apropiaţii familiei, o acceptară şi ei pe Clarisse ca pe un fapt incontestabil, ca pe un fenomen pe care nu mai căutară să-l înţeleagă, de parcă această misiune se dovedea imposibilă. Acest mister nu îi preocupa”.
Romanul Clarisse propune înainte de toate cititorilor un voiaj în lumea purităţii, a copilăriei, a prieteniei dezinteresate, a frumuseţii omului, a capacităţii lui de a se dărui celorlalţi.
O carte hagiografică, deci, în care umbra adevăratei ei inspiratoare, sfânta Chiara d’Assisi, nu este niciodată departe.
Dan Burcea
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply