Nu ştiu de ce, dar după ce am citit Invitat la Săvârşin mi se pare că am descoperit în autorul Dumitru Bădiţa un prozator maximal, mai mult decât un poet minimalist. Poemul său în proză are savuoare, naturaleţe şi farmec, mai mult prin istorisirile picante şi mai puţin prin expresia de factură Mallarmé-istă a discursului poetic. Această a treia carte a autorului de profesie ziarist îl aşază în avanposturile unei ariegarde firave, dar gălăgioase, de povestitori care ştiu să fixeze arcul spre ţintă. Până şi mărul babei – gazda poetului din Săvârşin- care ar fi trebuit „să lovească tare”, rezistă tălpii de cauciuc a autobuzului. Atunci de ce cronicile tânărului Dumitru Bădiţa să nu lovească la fel ca cea de-a treia nucă tare căzută-i în cap, din mâna unei veveriţe cât un câine, aşa cum e scris în carte? Precum o dată, Lai Cantacuzin din nuvela lui Sadoveanu, personajul Invitat la Săvârşin nu este convins că-şi va putea anihila plictisul sufocant doar prin scris. Şi atunci purcede la aventuri: bere, ţuici, cărat de lemne, certat una bucată redacţie din Vinga. Şiria lui Slavici e tot acolo, adică în Ardeal, lângă Săvârşin (care nu e în Banat n.a.), iar spiritul familiei Martei, din Gura satului, parcă îi conduce lui Bădiţa purtarea. De teamă să nu fie luat drept un cibezăr aciuiat prin localitate, autorul pare obsedat de calitatea sa instituţională. N-a avut prea mult timp să intre în profunzimea mentalului colectiv din zonă, că ar fi înţeles şi el ce cred ţăranii simpli despre poeţi: „nişte pierde vreme.” Citind pe neresuflate cartea, care din paradoxuri compune un discurs epic incitant, am avut senzaţia că povestirea cu ducatul de argint dat Majestăţii sale Regele Mihai şi sticla de vin de la Suveran am mai lecturat-o undeva. Restul e proză plină de anecdote şi întâmplări aproape de veridicitate care nu te fac să râzi, ci să te bucuri de savoarea textelor, precum de o cină cu Împăratul. Doar poezia debitată în grabă la cârciumă mi-a stârnit un gând metalifer proletcultist: „voi trece prin oraşe voi traversa câmpii/ mai mult de cinci minute în nici un loc nu voi rămâne/numai femeilor în staţii de benzină frumos le voi zâmbi/ şi în timp ce trag de pompă pe seama lor voi face glume” Plenar ‘Mitu pleacă spre uzină.
Finalul e Apocaliptic. Plecarea sa spre Bucureşti e parcă Ziua de Apoi, în care Hristos a venit să judece vii şi morţii din tren şi de pe câmpurile de unde adună vreascuri, nu destule ca să mulţumească gazda din Săvârşin.
Invitat la Săvârşin e o cronică subiectivă despre un timp şi un spaţiu în care nu se întâmplă mare lucru. Autorul reuşeşte să ridice banalul la rang de suveranitate. Dacă Regele Mihai n-ar avea reşedinţa de vară acolo, poate şi povestea locului s-ar fi pierdut precum dosarul cu poemele lui Bădiţa de pe masa secretarei din primărie.
Dumitru Bădiţa este jurnalist şi scriitor. Volume publicate: unghii foarte lungi şi cumsecade (Editura Vinea, 2005); Poeme prerafaelite (Editura Pontica, 2008; Premiul Filialei Sibiu a USR). A publicat poeme şi alte texte în revistele Euphorion, Tomis, Tribuna, Echinox, Paradigma, ca şi cum, Hyperion. A apărut cu poeme în presa literară din Canada şi Serbia. Din 2003 este membru al siteului www.clubliterar.com
Leave a Reply