Sunt „dreptaci”… Deci nu pot fi tras la răspundere pentru genialitate. Nici măcar bănuit! Totuşi!…
După Grefuri dulci, carte citită doar de câteva rude apropiate, am trântit o nouă capodoperă a literaturii universale: Statuia. Un roman drăguţ, cu de toate, sos dulce şi picant, maioneză, murături, dar fără usturoi, că poate la sfârşit se lasă cu felicitări şi o să trebuiască să mă pup.
După prima „operă” am ajuns la concluzia că este bine să scrii. Minunat ar fi dacă te şi citeşte cineva, excluzând corectorul! „Splendid” am aflat că te simţi doar atunci când cineva dă doi bani pe tine şi îţi cumpără cartea.
Nu cred că o să fiu predat în şcoli, nici canonizat. Nu pot spera nici ca bustul meu, din bronz, să fie vizitat în muzeul Luvru. Ori să-mi văd chipul pe bancnote sau… în posterele de pe uşa şifonierului femeilor măritate, văduve sau singurele. Sunt doar un modest muritor!
În schimb, am o problemă: mă încăpăţânez cât sunt în viaţă să demonstrez că sunt genial în ordonarea cuvintelor pe hârtie. „Statuia” a apărut de la o fotografie făcută de mine în parc (cea de pe copertă) şi de la câteva gânduri interioare. Este o poveste despre viaţă ce îndepărtează ridurile sau, pe alocuri, întristează. Recomandabil pentru roman: suflet bun, umor negru şi, pentru a scăpa de coadă la carte, bani ficşi!…
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply