Orice carte nouă modifică imaginea autorului, chiar dacă el este o veche cunoştinţă – cum este pentru mine Dinu Kivu. De altfel acesta este şi rolul unei cărţi: să prindă noile riduri ale autorului. Dacă un nou rid este şi o nouă idee, cartea şi-a împlinit destinul. Cred că prezenta carte are foarte multe şi benefice riduri. Această carte modifică substanţial imaginea mea, oricum aburită, despre Dinu Kivu. Îl credeam un foiletonist, un jurnalist, un scriitor mai degrabă descriptor al clipei, dar el avea o genă de universitar. Mi-a făcut o mare surpriză studiul despre realitate şi convenţie în Poetica lui Aristotel, din acest volum, de o coerenţă impecabilă. Era chiar o atitudine îndrăzneaţă în epoca de glorie a realismului socialist să încerce să demonstreze că Aristotel greşea absolutizând teoria artei ca imitaţie a realităţii. Nu spune nici că arta poate fi o deformare a realităţii până la confuzie, ci introduce, cu prudenţă, un termen din teatru, anume convenţia, care ascunde totul fără a salva nimic, pentru că, într-adevăr, arta este convenţională dar niciodată realistă. Cred că amprenta lui Dinu Kivu nu este a teoreticianului sau a istoricului, ci a polemistului temut care te copleşeşte prin argumente culturale. Aici, paginile ce se referă la vechi şi uitate spectacole sunt pline de viaţă prin spectacolul comparatist pe care îl interpretează criticul.
Leave a Reply