Matthew Reilly – Templul

Acum patru secole, un idol preţios a fost ascuns în junglele din Peru. Pentru poporul incaş, acesta este în continuare simbolul suprem al spiritului lor. Pentru William Race, un lingvist american recrutat de Armata SUA pentru a descifra indiciile localizării sale, e simbolul suprem al apocalipsei. Sculptat dintr-o piatră rară ce nu se găseşte pe Pământ, idolul posedă elemente mai distructive decât orice bombă nucleară – are potenţialul de a nimici întreaga planetă. Ajuns pe mâinile cui nu trebuie, ar putea marca sfârşitul speciei umane. Şi cine posedă idolul posedă şi obscura – dar catastrofala – putere a zeilor… Aflaţi acum la poalele Anzilor, membrii echipei lui Race au ajuns – dar nu sunt singuri. Şi în curând vor afla că, pentru a pătrunde în templul idolului, trebuie să încalce întâia regulă a supravieţuirii. Fiindcă unele comori sunt menite să rămână îngropate… şi există forţe gata să ucidă pentru a le apăra. De acelaşi autor Staţia...

Iulia Blaga: La plecarea lui Alex. Leo Şerban

Nu ştiu cum să scriu despre Leo, dar o să încep spunând că în ziua când a împlinit 50 de ani – 28 iunie 2009, a organizat o proiecţie privată la Institutul Francez cu filmul lui Jacques Tati, Mon oncle, pentru care plătise o copie pe peliculă direct de la Paris. Ţin minte că din cartierul unde locuiam până pe Dacia am văzut atunci trei curcubee după care, când am ieşit de la filmul unde cel mai tare a râs tot sărbătoritul, l-am cinstit în ploaie, sub nişte corturi din curtea institutului. Primise tot felul de cadouri, de la un tablou imens cu Marilyn Monroe (preferata lui), până la brânză în scoarţă de copac şi tenişi. Totuşi, prietenii, amicii şi cunoscuţii lui Leo – care alcătuiau o adunare destul de pestriţă, nu l-au crezut când acesta le-a spus că pune în cui profesia de critic de film. Erau convinşi că e o toană, o plictiseală care va trece după o perioadă de timp (tot spunea că are nevoie de un an sabatic) sau că Leo va începe de acum înainte să scrie numai cărţi. Pe urmă a plecat la Buenos Aires şi, deşi nu mai era „oficial” un critic de film în activitate, a continuat să fie prezent în lumea de acasă, făcându-ne părtaşi, prin LiterNet.ro (http://agenda.liternet.ro/articol/10186/Alex-Leo-Serban/Planeta-Bs-As-1.html) la toate lucrurile minunate pe care le-a văzut la Buenos Aires şi pe urmă la Lisabona. Pe LiterNet.ro sunt sutele de poze pe care le-a făcut în plimbările din ultimii doi ani. Cu pisici, nori, graffiti, copaci înfloriţi, maşini vechi din Buenos Aires cu capotele ridicate (să se răcească), case superbe umbrite de pomi înalţi, afişe de filme, interioare, parcuri cu tineri stând pe jos ori combinaţii suprarealiste de elemente pentru care avea ochiul format. Leo nu era doar cel mai valoros critic român de film, ci o personalitate culturală complexă, cum...

Apărarea lui Breban

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică...

Romanul „Noapte bună, copii!” de Radu Pavel Gheo, laureat al Premiului Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi

Juriul format din Alexandru Călinescu (preşedinte),Emil Brumaru, Codrin Liviu Cuţitaru, Valeriu Gherghel, Bogdan Creţu şi Doris  Mironescu a anunţat câştigătorii Premiilor „Ziarului de Iaşi” pentru anul 2010 Radu Pavel Gheo va primi Premiul Naţional de proză Ziarul de Iaşi  pentru romanul Noapte bună, copii! , iar Briscan Zara – Premiul de debut „Aurel Leon,” pentru romanul Dezmăţ în unu, publicat la editura BZ. Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc la jumătatea lunii mai. Câştigătorii Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi” la ediţiile anterioare au fost: Gabriela Adameşteanu, Ovidiu Nimigean, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Petru Cimpoeşu, Bogdan Popescu, Ion Iovan, Cristian Teodorescu. Conform regulamentului de desfasurare a concursului pentru Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi, un autor poate fi premiat o singura dată. Din acest motiv, juriul nu a inclus în lista cărţilor nominalizate două apariţii semnificative ale anului literar trecut – Provizorat  de Gabriela Adameşteanu şi Rădăcina de bucsau de Ovidiu  Nimigean, cei doi autori fiind premiaţi la ediţiile precedente. Radu Pavel Gheo (n. 1969, Oraviţa) este absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea de Vest Timişoara, redactor şi traducător al Editurii Polirom şi redactor al revistei  Orizont din Timisoara. Detine rubrici permanente in săptămânalul ieşean  Suplimentul de cultură şi în revista...

Selma Mandine – Pupici, pupici

O carte special conceputa pentru cei mici, cu coperte buretate, Pupici, pupici cuprinde descrierea celor mai deliciosi şi amuzanţi pupici, de la cel gingaş al mamei până la cel care te va face întotdeauna să roşeşti. Selma Mandine s-a născut la Hong Kong. Deşi a studiat Designul fotografic, a devenit foarte pasionată de ilustraţia de carte şi s-a îndreptat către cartea ilustrată pentru copii odată cu mutarea ei în...