Ion Muşelea – În către pierdere

„Dacă s-a apucat tîrziu de poezie (adică doar atunci cînd poezia, nu poetul, n-a mai răbdat să tacă), măcar Ioan Muşlea are avantajul că nu scrie ca nimeni altcineva (şi nici nimeni altcineva nu scrie ca el). Fireşte că acest avantaj de unicitate i-ar putea fi răsturnat în handicap dacă n-ar mai veni alături de el şi un ritm vizionar care se problematizează pe sine şi – mai ales – problematizează condiţia omului şi poemului într-o sintaxă cu vervă expresionistă şi cu tensiunea unui suprem colocviu cu sine. Între iluminare şi sarcasm, între elan şi reculegere, Ioan Muşlea urmăreşte cu microscopul – mărind toate cele – o întreagă dialectică interioară, punînd stările în condiţie interogativă şi traducînd întrebările vitale în stări. Poemul lui – căci unul singur e – e compus pentru orgă, cu revărsări ale neliniştii în vervă şi cu reverberaţii ale spaimei în seninătate. Ioan Muşlea e un reflexiv angoasat şi un anxios care-şi traduce tensiunea lăuntrică în spectacole interogative. Dar ştie să ţină aceste spectacole pe marginea concretă a patetismului, acolo unde tensiunea şi neliniştea se adună în densitatea unei viziuni.” Al....

Adrian Romila – De-a dragostea şi drumul

„Lecturile” ce compun acest volum sunt dedicate prozei româneşti, cu doar câteva excepţii. Ele au apărut, în ultimii ani, în diferite reviste („Idei în dialog”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul”, „Luceafărul” − devenit „Luceafărul de dimineaţă”, „Tomis”, „Antiteze”), unele dispărute, din păcate, şi corespund unui decupaj pe care l-am operat în publicistica proprie − întinsă şi destul de risipită. Am adunat câteva din textele de impact în genul cronicii şi al abordării critice mai extinse. Ele reprezintă, în cea mai mare parte, frânturi ale tinereţii mele publicistice şi de aceea se supun, pe alocuri, unui entuziasm interpretativ. Am făcut foarte puţine modificări faţă de versiunile iniţiale, numai acolo unde mi s-au părut absolut necesare. Le prezint acum, împreună, ca pe un fel de ucenicie critică pe lângă „clasici” ai prozei şi eseisticii româneşti, în înţelesul general al termenului. Ei sunt surprinşi într-o cronologie destul de largă şi de aleatorie şi în perspective, cred, din cele mai variate. Recunosc că, cel puţin în eseuri, am căutat zone insuficient acoperite de critica literară şi că m-am lăsat sedus de imaginar şi de antropologie, în multe dintre cazuri. Demersul meu e pus sub dubla metaforă a „dragostei şi drumului” (prelucrată în volum pe textele lui Grigore Cugler), pentru că mi-am imaginat mereu că lectura, chiar când e de plăcere, e un parcurs sinuos, o aventură care te solicită la fel ca una reală, măsurabilă în distanţe şi evenimente. Pe acest drum opririle sunt locurile în care dragostea pentru un autor sau altul, pentru o temă, pentru o abordare te fac să stai şi să reparcurgi textele cu atenţie, lăsând rudimentarul instrumentar hermeneutic pe care-l deţine orice cititor pasionat să lucreze mai aplicat. Abia atunci popasurile presărate de-a lungul miilor de pagini adunate între coperte şi parafate cu titluri şi semnături devin veritabile „staţii de lectură”. La ele doreşti să te opreşti oricând, cu satisfacţia...

Vasile Puşcaş – Relaţii internaţionale/transnaţionale

„În domeniul relaţiilor internaţionale, o ştiinţă care începe să prindă un necesar contur şi în România, cartea profesorului universitar dr. Vasile Puşcaş reprezintă o contribuţie remarcabilă /…/ Riguros structurată, cartea abordează teme esenţiale, precum: sistemul internaţional contemporan, diplomaţie şi negocieri, interes naţional şi securitate naţională, doctrina suveranităţii, interdependenţa şi dependenţa, globalizarea – pro şi contra, managementul crizelor.” (Studia Universitas „Petru Maior”. Historia, no. 6, 2006, p....

Antoaneta Olteanu – Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară bulgară

Cu un folclor foarte bogat şi o cultură populară la fel de dezvoltată şi interesantă, care încă se mai păstrează în regiuni conservatoare, în pofida vîrtejului nemilos al istoriei (i.e. al revoluţiei) care aproape a măturat de pe faţa pămîntului satul tradiţional bulgăresc, bulgarii se pot mîndri şi astăzi cu statului unei tradiţii populare încă vii. Zilele şi sărbătorile, mitologia bulgară amintesc, în multe locuri, de credinţe similare sau măcar asemănătoare ale vecinilor, slavi sau nu, informaţiile de faţă susţinînd de multe ori teoria unui substrat comun, aşa-numit balcanic, în ţările din regiune. (Antoaneta Olteanu) Order Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară bulgară Preţ @ RON30,00 Qty: Adauga in cosul de...

Mircea Muthu – Ochiul lui Osiris. Dialoguri

Desenat sau aplicat în relief pe bărcile pescarilor din Malta, ochiul lui Osiris – cu iris negru, globul ocular alb-albastru şi înscris într-o pupilă roşie, larg desfăcută – veghează, îi fereşte pe mateloţi de nenorocirile aduse de marea instabilă. Egiptenii îl reprezentau pe zeu printr-un ochi şi un sceptru (simbol dublu, al previziunii şi autorităţii). La începutul erei creştine, doctul Plutarh, în Despre Isis şi Osiris, schiţează etimologia numelui şi ne spune că Osiris însemna cel cu mulţi (-os) ochi (-iris), chiar şi după reînvierea sa miraculoasă prin diligenţele echivalentului său feminin, Isis. Tot de la autorul Moraliei ştim că „un alt nume pe care egiptenii îl dau acestui zeu este Omfis, însemnând binefăcătorul”. Dacă mai adăugăm faptul că „adoratorilor lui Osiris le era interzisă distrugerea oricărui pom fructifer, precum şi stricarea unui izvor de apă”, înţelegem prelungirea existenţei motivului în universul marin şi, prin extrapolare, posibila tutelă adoptată de memoria-girofar a criticului, comparatistului ş.a. care îşi adună prin dialoguri, reflecţiile înşiruite – ca mărgelele de sticlă – pe axa duratei medii de două decenii. De altfel, lui Osiris cel cu mulţi ochi i se atribuie o imagine umană, mult mai apropiată înţelegerii noastre decât cele ale celorlalţi zei egipteni. Dar criticul, istoricul mentalităţilor sau comparatistul nu este, fireşte, un zeu, urzeala textum-ului său fiind alcătuită dintr-un amestec de umilinţă şi orgoliu. Interviurile alcătuiesc, dincolo de reiterările normale, o pledoarie pentru înţelegere şi echilibru, cu speranţa că reţin măcar ceva din temperatura unei epoci trăită cultural, administrativ şi social. (Mircea...