Datinile şi obiceiurile străbune încă suscită interesul tinerilor ca şi vârstnicilor, într-o epocă a informaticii, a locuitorilor de la sate ca şi a celor de la oraşe, în ciuda părerilor şi mentalităţilor moderniştilor, a spiritelor progresiste. Prin cânt, Colindele fac parte din poezia lirică; prin naraţiuni, descrieri, dialog, miraculos şi acţiuni eroice, Cântecele vechi constituie genul epic. În genul dramatic intră reprezentaţiile Vicleimului, ca şi spectacolul din Pluguşor. Valoarea poetică a creaţiei populare răspunde oricăror pretenţii. Aceste datini din viaţa creştinilor sunt rânduielile calendaristice cu care s-au născut şi au crescut generaţii întregi şi şi-au înfrumuseţat viaţa cu „florile de aur”, cum le numea Mihai Eminescu, şi a căror profunzime de idei n-au degenerat în simple formalităţi, nici până astăzi. Dragostea lui Mihai Eminescu pentru creaţiile noastre populare pornea dintr-un profund sentiment religios. Simţindu-se „suflet din sufletul neamului său”, el va afirma că e „un prieten pasionat al poporului”, „o parte a totalităţii”, „adică a neamului românesc”, mărturisind că: „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică. Într-un asemenea moment pare că deschid un mare Plutarh şi din feţele cele mai vesele sau de o tristeţe ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea şi din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume, dar nimeni nu va putea înţelege pe cei nenumiţi, fără a fi simţit vreodată pe ceşti necunoscuţi”. Din amintirile lui D. Teleor, care ni-l înfăţişează pe marele admirator al creaţiei populare, nu numai în calitate de culegător şi cercetător al folclorului, se mai adaugă şi aceea de interpret al lui. Aflându-se odată la hanul Kiriazi, din Bucureşti, „Eminescu, după oarece timp, punea...
