În Israelul de la jumătatea secolului XX, micul Amos Oz îşi petrece copilăria în intimitatea cărţilor, a nesfârşitelor discuţii intelectuale, pasionat fiind de marile întâmplări ale istoriei, de sensul lor şi înconjurat de membrii familiei sale, cărturari autentici, care îi insuflă dorinţa de cunoaştere. Înzestrat cu o imaginaţie debordantă, Amos Oz transfigurează întâmplările istoriei într-o saga incitantă.
“Amos Oz este autorul uneia dintre cele mai palpitante, mai intense şi mai emoţionante autobiografii ale lumii. Scriitura este complexă, curgătoare, aproape liturgică.” (The Independent)
De acelaşi autor
Napoli, 1750. În adâncul nopţii, trei bărbaţi înarmaţi cu săbii dau buzna în dormitorul marchizului de Montferrat. Conducătorul lor, Raimondo di Sangro – principe di San Severo – un om de o lăcomie febrilă, îi smulge de la gât medalionul ce simbolizează un şarpe încolăcit care muşcă din propria coadă şi îi porunceşte să-i destăinuie acea taină ştiută numai de el; de fapt, un secret ca un blestem sau o făgăduinţă, o revelaţie şi o misiune care aveau să-i devoreze tot restul vieţii.
Dintre toate categoriile de oameni, preferaţii lui Rilke sunt artiştii, făuritorii de frumuseţe. Pentru el, frumuseţea e dumnezeire. Şi ea îi apare ca un dom plănuit să fie cât Universul de mare. Artiştii de pretutindeni lucrează la construcţia lui. Nu s-a terminat încă domul, dar poetul închide ochii şi-l vede gata în visul viitorului. El însuşi e unul dintre constructorii de geniu. Opera lui, din punct de vedere religios, are ceva din acest dom neterminat. Dar meritul epocal al lui Rainer Maria Rilke e că a scos din dărâmăturile sufletului omenesc, devastat de veacul al XIX-lea, blocuri de marmură pentru templul lui Dumnezeu.
“Cartea de fată este diferită. Nu pentru că, obosit de atâtea lecturi, m-as fi hotărât dintr-o dată să mă angajez în dezbaterea civică si să „trag în toate directiile“. Paginile pe care le veti citi sintetizează, de fapt, un efort îndelungat, declansat de perceperea acută a unui fenomen măret si care ne afectează pe fiecare în profunzime. Desi există numeroase motive care mă puteau determina să nu public aceste reflectii, până la urmă m-am decis să vi le fac cunoscute, pentru că am avut sentimentul – să fiu iertat dacă merg prea departe! – că, pe măsură ce fenomenul acesta devine tot mai amplu, el este din ce în ce mai putin perceput de constiinta comună. Iar în această privintă, filosofii politici nu mai pot servi drept ghid. Trebuie, de aceea, să merg înainte singur.”
Între politisti si criminali a existat dintotdeauna o interdependentă, însă nici un roman nu a explorat mai bine acea simbioză perversă decât Substanta M. Bob Arctor este un dealer al drogului letal numit Substanta M. Fred este un agent de politie desemnat să-i dea de urmă si să-l aresteze. Pentru asta însă, el a fost nevoit să se ascundă sub o nouă identitate, aceea a traficantului pe nume Bob Arctor. Si, din moment ce Substanta M desparte în timp creierul uman în două entităti distincte, Fred nu-si mai poate da seama că se autodistruge.
Kay Scarpetta îşi uneşte forţele cu nepoata ei, Lucy, la Academia Naţională de Medicină Legală din Florida. Cu ajutorul lui Pete Marino şi al lui Benton Wesley dau de urma unui monstru diabolic care-şi alege victimele la întâmplare şi le supune unor chinuri care le fac să-şi piardă orice dorinţă de supravieţuire. De-a lungul investigaţiei apar intrigi secundare, cum ar fi boala lui Lucy şi manipulările lui Joe Amos care încearcă să-i facă pe cei din Academie să-şi pună întrebări despre conduita celorlalţi.
Scriitor realist prin excelenţă, Balzac ştie să folosească şi recuzita romantică atunci când subiectul o cere. Prima parte a romanului este un argument în această privinţă. Întâlnim personaje desprinse parcă din vechile tapiserii sau din romanele lui Walter Scott (Balzac se dorea “un Walter Scott plus un arhitect”), tirade înflăcărate şi epistole pline de pasiune (Calyste catre Béatrix), bătălii purtate după legile onoarei şi ale fairplay-ului (bărbaţii du Guénic, în războiul pentru DOAMNA), scene melodramatice ş.a.m.d.
Pământul şi societatea sa s-au schimbat radical ca urmare a victoriei lui Ender Wiggin asupra Furnicilor – unitatea impusă statelor aflate în război cu un duşman extraterestru s-a spulberat. Naţiunile se ridică din nou, în căutare de teritorii şi influenţă, şi mai presus pe toate dorindu-şi să controleze talentul şi loialitatea copiilor de la Şcoala de Luptă.
Bean l-a slujit pe Hegemon ca strateg şi general în războaiele teribile ce au urmat victoriei lui Ender. Acum însă el şi Petra tânjesc după un loc sigur în care să-şi întemeieze o familie, iar pentru a-l găsi trebuie să păşească iarăşi pe urmele lui Ender şi să privească spre stele. Califul Alai încearcă să salveze Islamul; Virlomi, zeiţa indiană, urmează calea lui Gandhi pentru a-şi salva ţara; Flota Internaţională îşi continuă strategia de a salvgarda omenirea, iar Peter, Hegemonul neînţeles, caută drumul unei umanităţi eliberate de război. „Am vrea să-l ajutaţi pe Peter Wiggin să unească lumea sub autoritatea Hegemonului.“Astfel i se adresează Mazer Rackham lui Bean, în numele Flotei Internaţionale şi al Ministerului Colonizării.
Format în ambianţa intelectuală torineză dominată de figura lui Luigi Einaudi, Norberto Bobbio a fost întreaga sa viaţă partizanul indefectibil al unui liberalism de orientare socială şi de expresie laică. Convingerile sale nu au cedat nici în faţa fascismului şi nici nu s-au lăsat strivite după război în încleştarea aproape homerică dintre discursul marxist şi valorile democrat-creştine. [...] Într-un anume fel, a doua Republică italiană, a cărei naştere a început să fie anunţată în 1992 prin prăbuşirea Democraţiei Creştine şi completa schimbare la faţă a Partidului Comunist Italian, reprezintă şi revanşa istorică a ideilor pe care Bobbio le-a afirmat şi le-a apărat întreaga sa viaţă.
Cartea combină o povestire asemănătoare celei a lui Adam şi Eva, cu un decor romantic şi plin de mister. În locul unui singur protagonist şi antagonist, Hawthorne creează patru personaje, toate reprezentând nişte artişti şi toate bucurându-se de aceeaşi atenţie. Miriam, pictoriţa, pare a reprezenta răul ascuns, deşi îşi doreşte să fie pură, la fel ca prietena ei, Hilda. Donatello, copilul exuberant, faunul şi contele de Monte Beni, este în curând doborât primind o povară pe care să o poarte toată viaţa. Kenyon, sculptorul, pare singurul personaj care nu este tras în jos de nici o trăsătură de caracter. Este blînd şi bun, fără însă a fi pur. Kenyon râvneşte la mâna Hildei, deşi se teme că ea nu-l va iubi niciodată. În cele din urmă ajungem şi la pura, dulcea şi inocenta Hilda. Ea provine dintr-o familie de puritani din New England, şi este extrem de credincioasă. Povestea se învârte în jurul acestor personaje şi a crimei lui Miriam şi Donatello. Hilda se trezenşte martoră a acestui act, şi atunci caută alinare şi sfat în confesionalul catolic.
Doru Braia Când un european cu state mai vechi în comunitatea continentală vine pentru prima oară în România, reacţia acestuia este implacabil stupefacţia. Din primul moment. Indiferent de mijlocul de transport folosit, constată imediat că timpul alocat c
