De Cristian Ghinea
Cartea scriitorei Dana Gheorghiu – „Pesta” – apărută în acest an la editura timişoreană „Brumar”, face parte dintr-o specie aparte, aceea pe care am numi-o a „literaturii recuperatorii” a unui trecut arestat, o literatură despre care nici măcar nu puteam vorbi înainte de ’89.
Autoarea, originară din artierul timişorean Fabric, dedicase deja metropolei Banatului o carte de acest gen, şi anume volumul de povestiri „Die Fabruckler” („Povestiri din Fabric”), apărută la Editura „Marineasa” în 2007.
Cărţile despre care am făcut vorbire se înscriu pe linia creaţiei unui Dan Negrescu, bunăoară – cel care închina volumul de povestiri „Oameni, locuri, cai şi îngeri” unui alt cartier timişorean, şi aici citez dedicaţia: „în memoria tuturor acelora care au trecut prin Mehala, au stat acolo, iar azi nu mai sunt”.
Este o direcţie în care au excelat, de astă dată cu osebire pe latura istorică, jurnalistul şi scriitorul Duşan Baiski, creatorul universului virtual al Banaterrei, academicianul Ioan Haţegan, cel care a introdus studiul istoriei oraşului Timişoara în şcoli sau, mai aproape de lugojeni, colonelului în retragere Liviu Groza, pasionat istoric militar şi Cetăţean de Onoare al Caransebeşului, cel care ne-a vorbit pentru întâia oară despre cei 25 de generali pe care i-a dat Banatul Armatei Habsburgice, de la Mihail cavaler von Trapşa şi până la lugojeanul Alexandru Lupu, devenit comandant al Artileriei Imperiale.
Fiecare în felul lui, aceşti autori zugrăvesc istoria altfel decât am cunoscut-o în şcolile comuniste, o istorie în care Regimentul de Graniţă Bănăţean, încartiruit la Caransebeş, făcea parte dintr-un NATO avant la lettre, iar generalul Veterani, deşi nu era de-al locului, sa sfârşea eroic la 25 sptembrie 1695, încercând să apere urbea de pe Timiş de armatele otomane, în tragica Bătălie de la Lugoj.
Cartea Danei Gheroghiu este o frescă aTimişoarei de altădată, o istorie (re)compusă din dialoguri, rememorări şi vise, întrepătrunse cu potretele unor personaje bizare: nebuni, clarvăzători, „paraşute” şi prevestitori ai unei apocalipse ce se va adeveri, la sfârşitul anilor ’80. În paginile sale îi descoperim pe acei sărmani înţelepţi în ţicneala lor, pe nebunii Cetăţii. Vai de Cetatea care-şi va pierde nebunii, vai de riga la curtea căruia nu va mai chicoti bufonul, căci atunci între Stăpânire şi Neant nu va mai fi decât un pas – pare a spune autoarea, în pagini pline de savoarea evocării.
Aparent paradoxal, Dana Gheorghiu alege să-şi înceapă fascinantul periplu printre amintirile Timişoarei de epocă, enumerând şi catalogând tocmai aceşti „nebuni ocazionali şi nebuni consacraţi ai urbei”. Ea îl pune în centrul atenţiei pe Lewy Meyer, introdus în scenă printr-o memorabilă secvenţă – aceea a apariţiei sale fulgurante, deghizat în Hitler, la „Spieluhr” – club exclusivist, rezervat ofiţerilor nazişti, în timpul ocupaţiei.
Meyer, amestec nedefinit de neamuri – evrei, unguri, chiar şi polonezi – va deveni un fel de porta-voce temerară a conştiinţei colective prizoniere şi cenzurate, a majorităţii timişorenilor. Distrugerea colecţie sale de cărţi rare este un episod metaforic ce exprimă atentatul la cultura multietnică, ecumenic-religioasă şi tradiţional tolerantă, la fiinţa oraşului, în esenţă.
În faţa trupurilor de hârtie sfâşiate ale tomurilor sale, Meyer trece printr-o perioadă de doliu, la finele căreia căreia el rupe contactul nescris cu autorităţile.
În urma devastării anticariatului, a profanării templului său, Meyer este eliberat. Odată rupte convenţiile, odată spart lacătul tăcerii, el devine poartavocea gândurilor reprimate ale unei majorităţi „cuminţi”, conformiste şi tăcute. Poate părea tăcute.
De acum înainte, adevărul îmbrăcat în haina nebuniei va fi strigat cu înverşunare în stradă. Interesantă această relaţie dinte insanitate şi înţelepciune, căci nu degeaba anticii îi considerau pe nebuni drept atinşi de geniu, oameni care comunicau mai lesne cu Zeii.
Dincolo de utopia din „Pesta”, fac apel la memoria celor care au locuit temporar în anii ’80 în căminele complexului studenţesc: vi-l mai amintiţi pe Ion, nebunul blajin, atât de preţuit de fete, mai ales de 1 Martie, căci se dusese vorba că mărţişoarele sale erau aducătoare de noroc în dragoste şi de baftă la examene, în sesiune? Nici azi nu-mi dau seama de unde avea Ion atâtea mărţişoare de oferit!
Cert este că numai lui i se îngăduiau zisele abrupte despre Ceauşescu şi epoca lui „de aur”, iar la Revoluţie, cine bătea pasul de defilare pe Corso, risipind efectul de intimidare al soldăţimii scoase acolo, la ordin? Aţi ghicit – era Ion, desigur, transformat, cu sau fără voie, în vocea sinceră şi dezinhibată a Timişoarei.
Dana Gheorghiu se apleacă, în romanul său, cu un zâmbet binevoitor asupra nebunilor oraşului, aşa cum şi noi, lugojenii, ni-l amintim pe tuciuriul Trifu, tonomatul viu, care te aborda cu eleganţă în faţa Catedralei Greco-catolice, propunându-ţi o cântare doinită din frunză, contra modicei sume de teri lei – de parcă ţi-ar fi făcut o mare favoare, căci Trifu nu cerşea niciodată!
Sau pe Mişi Motor, cel care conducea zile la rând un vehicul imaginar, claxonând şi schimbând tacticos vitezele, în plin centrul Lugojului?
Îl iubeam pentru că şi el era o voce a urbei, pentru că putea spune, fără complexe de „om normal”, ceea ce noi ţineam sub obroc. În acle zile cu trafic restricţionat din cauza „penuriei”, se circula alternativ, cu numere pare şi impare, în funcţie de dată. Singur Mişi Motor ieşea ca un baron la plimbare, în maşina lui închipuită, fără frică, fără restricţii. Şi lumea comenta, la adăpostul perdelelor: nebunule înţelept, nu ştim dacă tu eşti conştient de adevărul pe care ni-l spui, dar ţi-am înţeles mesajul!
În cartea Danei Gheoghiu, „Pesta” este sinonimă dezastrului totalitar. Lewy, om al cărţii, urmaş al Poporului Cărţii, rămâne împietrit de durere, cu lacrimile secate, după ce volumele de pe rafturile anticariatului sunt distruse, călcate în picioare, în urma unei înscenări de tip stalinist. Meyer va reuşi, în felul său, să se smulgă din faza contemplativă şi să depăşească chair tentaţia sinuciderii.
Prilejul i-l oferă fosta cazarmă imperială, o construcţie enormă, cu ziduri lungi de aproape o jumătate de kilometru – simbol al vechii Timişoare. Clădirea, ajunsă o păduchelniţă ce găzduia fauna decăzută a cerşetorilor şi prostituatelor, era ameninţată cu demolarea. Actul echivala, în viziunea apocaliptică a proorocului Levy, cu răspândirea pestei în tot oraşul, odată cu valul de şobolani, mari cât pisicile, care se înmulţiseră peste măsură între zidurile fortăreţei.
Precedente istorice erau, iar cartea are pasaje bine documentate care se referă la adevărata epidemie de pestă din Timişoara (ultimul secerat de ciumă a fost înmormântat pe 28 martie 1739), însă nu ne vom opri asupra acestora.
Aşadar, Levy îşi propagă mesajul peste tot, un mesaj amplificat, fără voie, chiar de către cei care ăl luau în derâdere. Pînă la urmă, sămânţa aruncată de Levy zămisleşte o „Nouă Cruciadă”, maestrul fiind urmat, ca orice învăţat, de discipolii săi (vezi p. 43).
Transmiterea mesajului ne aminteşte de remarcabila opră a lui Gunther Grass – „Toba de tinichea”. Oskar, personajul lui Grass, e un copil obişnuit, dar dotat cu o teribilă conştiinţă. El primeşte, la trei ani, o tobă de tinichea, de care nu se va mai despărţi. El refuză să mai crească şi tzraversează ororile războiului şi al Holocaustului bătând cu îndârjire toba, în timp ce restul lumii lumii îl considera un pitic diform şi retardat.
Dana Gheorghiu, fiică a Cetăţii, e conştientă de faptul că Timişoara are un cult al „orelor sale astrale”, ca să-l cităm pe Stefan Zweig, o cronologoe a eliberărilor, de la capitularea lui Ahmed Aga, în 1716, până la acel „Există Dumnezeu” clamat acum 20 de ani în Piaţa Operei. Rrepet: pentru bănăţeni, cartea are o semnificaţie aparte. Aici regăsim o serie de elemente unificatoare, a căror semnificaţie scapă, poate, cititorului din altă arie geografică – de la referirile, fie şi în treacăt, la breasla tăbăcarilor, atât de puternică în Lugojul meseriaşilor de odinioară, şi până la aşa-zisele „monumente ale ciumei” – statuile Sfântului Ioan Nepomuk, protector al Banatului. Am descoperit recent un astfel de monument, salvat la timp de breslaşii noştri şi aşezat la loc ferit, în Cimitirul Romano-Catolic, dovadă că Lugojul şi Timişoara au un simţ comun al istoriei.
Nu cred că, prin romanul „Pesta”, Dana Gheorghiu a dorit să ne ofere o variantă literară a „Proclamaţiei de la Timişoara”. Ea a reuşit, în orice caz, să proclame acel spirit specific ce a făcut şi face din Timişoara, un oraş unic.
Lugoj, ProArte, 14 decembrie 2009
Leave a Reply