Adrian Cioroianu – Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis
„Poveştile lui Adrian Cioroianu suprapun nu doar trecutul cu prezentul — glosând cu farmec în numele preceptului niciodată băgat în seamă «ce ne învaţă lecţia istoriei?» —, ci şi documentul cu «literatura». Proze de idei, tablete cu stil literar asumat şi tăietură gazetărească precisă, textele din acest volum ar fi tocmai bune de citit în Paradis. Sau în Iad. Dar, până acolo, pentru noi, cei visaţi de Machiavelli «cad» foarte bine şi pe Pământ, pentru a ne mai lămuri dilemele…“
Mircea Vasilescu, conf. univ., Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, redactor-şef al revistei Dilema veche, autor al cărţii Eurotextes. Le continent qui nous sépare, Ed. MetisPresses, Geneva, 2010
„Fie că vorbeşte despre politica din România, iernile din Canada, trenurile din Paris, nunţile din Craiova sau face scurte incursiuni istorice, Adrian Cioroianu este un excelent narator. Într-o dezordine veeselă, poveştile lui traversează o perioadă interesantă din ultimii 20 de ani — înainte ca autorul să treacă prin experienţa politică. Textele pot fi serioase sau frivole, dar niciodată crispate sau încrâncenate; când există o morală, aceasta nu te trage de mânecă, ci îţi face cu ochiul. Adrian Cioroianu scrie proaspăt, fără să dea lecţii, verdicte sau ucazuri. Altfel spus, e «dilematic».“
Luca Niculescu, jurnalist, redactor-şef Radio France International-România
De acelaşi autor
Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse
Sku: VISRTE6437HDHD
Volum de debut, Călătorie la Louisville, al Fabiolei Stoi, cuprinde douăsprezece povestiri scrise folosind tehnici variate: narațiunea la persoana întâi (în care povestitorul este o tânără fată, o tânără mamă sau un agent de vânzări), precum și povestiri la persoana a treia, un monolog adresat în mediul universitar, pagini de jurnal, o povestire epistolară sub forma câtorva scrisori trimise de pe front.
Aşa cum autorul însuşi le caracterizează, povestirile din volumul Vrăjeli (de buzunar) sunt “nişte născoceli noi, care să îngheţe lumea, de luat în serios ori în râs, dar cu totul altfel”. Acţiunea este plasată după Revoluţie (în perioada aşa-zisă “madam Tranziţia”), iar aluziile politice sunt numeroase, atât în ceea ce priveşte fostul regim comunist, cât şi starea politică de după. Personajul Omicron, mesagerul ceresc, de fapt un alter ego al autorului, este un ghid în cotidian şi un observator fidel al realităţilor de orice natură (politice, sociale etc.), este demonul care te ţine la curent cu “ordinea” mondială şi, totodată, având capacitatea de a te transporta în orice moment al istoriei – pentru el, timpul este un fleac -, este demonul scriitorului, un înger decăzut, un hibrid, “dublul”, care se poate metamorfoza în funcţie de situaţie. Majoritatea personajelor au o latură fantastică, dar ele îşi neagă acest statut şi au pretenţia realităţii.
Publicarea unei cărţi despre fumat în plin discurs al sănătăţii normativizate, în care Fumatul dăunează grav sănătăţii, Fumatul duce la impotenţă, Fumatul provoacă cancer pulmonar, care este letal etc., merge din capul locului în contratimp cu „pulsul vremii”. După ce a fost trimis în valuri, cerculeţe şi spirale pe toate canalele lumii „civilizate”, fumul iese din ce în ce mai greu şi mai rar în spaţiul public, fiind împins încet, dar sigur către periferii sau către sfera din ce în ce mai restrânsă a privatului. Timpul pentru literatura intoxicării a trecut şi el, deşi cantitatea de cerneală consumată în jurul fumatului a rămas relativ constantă. Dacă acum două sute de ani începeau poezia fumatului şi apologia „combustibililor” (de la nicotină, la opiu), la începutul secolului abia trecut pofta pentru fumat a fost cultivată în masă şi, potrivit istoricilor tutunului, doar religia consuma mai multă hârtie în diseminarea ei decât literatura construită în jurul fumatului şi-a subspeciilor lui. Încă o sută de ani mai târziu, şarpele îşi înghite coada şi toată literatura „oficială” a fumatului fie se medicalizează, fie se transformă în propagandă anti & derivatele ei, ghidurile de self-help în lupta cu „flagelul”.
”Sunt convins că psihologii nu sunt buni de nimic pe lumea asta, sunt cele mai mari pramatii, cele mai mari jigodii, care nu fac altceva decât să vorbească despre semenii lor, să bârfească de fapt, să se dea mari în lipsa unui Dumnezeu adevărat care să dea cu ei de pământ.”
Pentru o clipă a ezitat gânditoare, cu cheia în mână. O cheie obișnuită, care deschidea ușa unei case obițnuite, pe care nu dorise niciodată să o viziteze. Dar cheia deschisese și alte uși, schimbând, poate, tot cursul vieții ei. O ușă spre trecut. O ușă spre viitor. Cine putea ști?…
Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă (Vila de vineri în original), conţinând 16 nuvele şi povestiri, este ultimul volum de proză al scriitorului, publicat chiar în anul morţii sale.
Povestirile lui Mihai Matei Nistor oscilează între a fi note de călătorie, jurnal şi povestiri psihologice. Autorul pare să propună cititorului parcurgerea unui drum al unei iniţieri care se desăvârşeşte într-un spaţiu real, dar întotdeauna altul, într-o căutare a sinelui care să se raporteze la viaţă mereu dintr-un alt colţ de lume. Deşi preponderent spaţiul occidental, se regăseşte şi cel estic mai ales prin trăirile subiective ale autorului, recunoscut ca personaj principal al cărţii. Titlul Încolo şi încoace este un argument al acestei mişcări haotice, în aparenţă, mişcare al cărei traseu prin unirea punctelor căutate pe harta Europei (deoarece toate povestirile au rămas în spaţiul European) ar părea un joc de copil cu prelungiri şi încrucişări de linii care nu au nici un sens: Suedia, România, Belgia, Franţa, Slovenia, Danemarca, Irlanda, Spania, Portugalia, Anglia, Italia şi Malta: douăsprezece povestiri în tot atâtea ţări, care se scriu în funcţie de cum trece omul prin viaţă, deoarece viaţa nu are un traseu prestabilit descifrabil, ci unul întortocheat: labirintul propus pentru parcurgere şi ieşire la lumină înseamnă mai mult decât supravieţuire, înseamnă devenire, biruinţă şi cale netezită. (Hanna BOTA)
Ultimul roman al lui Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, este povestea dură a vieţii unei femei care trebuie mereu să o ia de la început. Personajul principal trece prin istoria unei epoci zbuciumate, stranii şi crude a Europei Centrale din anii ’90. Mariana, o fată din Arad, s-a căsătorit pe timpul comunismului, cu un escroc, aventurier şi un afemeiat notoriu. După ce a cheltuit toţi banii de la nuntă, a început să ia sume tot mai mari de la diferite persoane, promiţându-le că le face rost de televizoare color şi videocasetofoane. Acestea nu se găseau pe piaţa liberă. Ea era profesoară dar şi vânzătoare la magazinul de electrocasnice din localitate. Sfârşită de calvarul urmăririi de către datornici, şi-a luat – vorba românului – lumea în cap şi a trecut fraudulos graniţa dintre România şi Ungaria. Ajunsă în lagărul de la Traiskirchen, aflat la sud de Viena, a fost violată de unsprezece kosovari. Cu gândul la a-şi aduce în Austria fata rămasă la părinţi, a dormit prin gări, a cunoscut viaţa de homeless, a muncit din greu ca servitoare la pensiunea lui Kraml, unde l-a cunoscut pe sârbul Mirko, tigan sârbesc. Acesta din urmă i-a promis că o ajută să-şi aducă fetiţa, de doar câţvia ani. Între timp, regimul comunist o condamnase în lipsă pentru înşelătorie şi plecarea sa ilegală.
Varza reîncălzită reia povestiri şi personaje mai vechi, printre care se numără şi celebrul Frank Begbie din 
Iubitorii de ficţiune experimentală au un nou prilej de bucurie. Timpul îmbătrâneşte în pripă este un grupaj de povestiri epistolare, din care emoţia autorului este inspirantă, poate contagioasă.
NUVELIST,
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompe
