La începutul secolului al XIX-lea, Bucureştiul văzut de călătorii străini este un oraş al contrastelor: desfăşurat pe o suprafaţă întinsă, „amestec de frumoase palate şi sărace bordeie, uneori cu aspectul unui mare sat, alteori cu acela al unui oraş european“, o împletire ce „nu mai face parte din Orient, fără a aparţine încă Europei“.
Pentru a îşi realiza obiectivele de restructurare urbană şi arhitecturală, oraşul se va lansa într-un lung proces de modernizare pus sub semnul occidentalizării, după cum preciza Regulamentul organic de la 1831: „Soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei.“ Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia capitalei este impresionantă, ajungând la „rezultatele cele mai noi şi mai avansate ale culturii moderne“.
În perioada interbelică, Bucureştiul devansează o bună parte din metropolele lumii în ceea ce priveşte operaţiunile urbane şi este recunoscut pe plan internaţional ca având unele dintre cele mai importante realizări şi „ştiinţe comunale“ din lume. Lucrările sale primesc medalii de aur şi mari premii la expoziţii intenaţionale, iar capitala României începe să joace rolul de „primă metropolă occidentală, cu utilajul, cadrele, atmosfera şi energia creatoare civilizatorie pe care le include spiritul cu adevărat european“.
După ruptura cu Occidentul din timpul dictaturii comuniste, Bucureştiul reînnoadă relaţiile cu Vestul şi cu propriul trecut, începând cu anul 1990. Revenirea este însă un proces de lungă durată, iar capitala României anilor 2000 pare să fi regresat cu mai mult de un secol. Lipsa de control şi de restructurare duc la deriva faţă de problematica tradiţională a oraşului şi faţă de practica europeană.
Cheia rezolvării problemelor sale actuale este atât punerea în aplicare a obligaţiilor europene, cât şi revenirea la propriile tradiţii cristalizate sub influenţă occidentală.
Leave a Reply