Răspunzând parcă „unei chemări de mărturie şi imaginaţie lansate de însăşi istoria Americii Latine, istorie în acelaşi timp năpăstuită şi strălucitoare, în care coexistă o plagă atât de cumplită ca tortura şi un miracol atât de uman ca solidaritatea“ (Mario Benedetti), au fost publicate aproape simultan în America Latină trei mari romane pe tema dictaturii — în 1974, Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos şi Recursul la metodă de Alejo Carpentier, iar în 1975, Toamna Patriarhului de Gabriel García Márquez.
Spre deosebire de Carpentier şi Márquez, ale căror personaje constituie sinteze ale mai multor dictatori latinoamericani, în romanul lui Roa Bastos figura centrală este inspirată de un personaj istoric, unul dintre oamenii politici cei mai controversaţi ai istoriei continentului, José Gaspar Rodríguez de Francia (1758–1840), cel care a exercitat o „dictatură perpetuă“ în Paraguay, din 1814 până la moartea sa.
Cartea însă este mai curând un roman mitic şi simbolic decât unul istoric în sens curent: Roa Bastos reface istoria esenţială a poporului paraguayan şi îl surprinde pe dictator în intimitatea gândirii lui delirante, prin intermediul unui monumental monolog al puterii absolute.
Un excepţional succes literar, o mărturie pasionantă şi o operă de avangardă, Eu, Supremul este incontestabil o capodoperă a literaturii latinoamericane şi o lectură obligatorie pentru cititorul de astăzi.
Leave a Reply