Legea lui Murphy n-a fost scrisă de Murphy, ci de altcineva pe care-l chema la fel.” E doar una dintre miile de afirmaţii hazoase incluse în acest îndreptar al contratimpului. Puţine cărţi au ştiut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, paşii greşiţi pe care-i facem fiindcă aşa ne e scris.
Textul lui Bloch are o armătură pretins ştiinţifică şi o tencuială de postulate, leme, principii, observaţii, omilii, amendamente şi corolare. Legile enunţate aici sunt un fel de teoretizare a pesimismului. O teoretizare parodică, hrănită din mulţimea de boacăne şi nereguli în faţa cărora oftăm, bombănim sau punem mâna pe topor.
Şi mai e ceva. Citind cartea lui Bloch, avem uneori impresia că, printr-o neştiută telepatie, am contribuit la scrierea ei. Fiindcă ni s-a întâmplat şi nouă, nu-i aşa?, să suspinăm filozofic şi să conchidem blazat: „Cine sforăie cel mai tare adoarme primul.” Sau şi mai şi: “Inteligenţa artificială n-a câştigat nici o luptă în faţa prostiei naturale.”
Leave a Reply