„Cititorule, ai în faţă o carte ciudată.
În ea, Alex Leo Şerban – deghizat, foarte transparent, în straiele lui Robinson – îţi spune la-nceput că nu crede în ideea unei cărţi, ci mai curând în materialitatea unui cufăr, în care să-nghesuie – la grămadă – scrieri şi amintiri. Acest eseu introductiv se numeşte, aşa cum ai văzut, „Dietetica lui Robinson” (o trimitere, fireşte, la „Etica lui Robinson” – unul dintre capitolele cărţii lui Andrei Pleşu, Minima moralia) şi spune că, de fapt, trebuie să renunţi – la ideea unei cărţi, la textele care ar compune-o etc. Dar mai spune şi că nu poţi renunţa la amintiri… Or, textele scrise sunt amintiri! Iar textele-amintiri care stau la originea eseului introductiv sunt cuprinse, şi ele, ca o addenda – sau o căptuşeală a cufărului.
Numai că întreaga carte se numeşte „Dietetica lui Robinson”! Ceea ce vine după contrazice ceea ce a fost înainte. Pentru că „ceea ce vine după” adună, destul de conştiincios, mai tot ce a scris autorul-Robinson după 1990 – sau ce-şi aminteşte că a scris… Mai mult: după ce a pledat pentru vraişte şi hazard, autorul nostru şi-a bătut capul să găsească „reguli de compoziţie” a cărţii: capitole, subcapitole, „rime”… În amestecul eteroclit al amintirilor, el a pus ordine. Or, tot el spune că nu există nimic mai trist decât a-ţi ordona amintirile…
Ce este, până la urmă, această carte? Probabil, nimic altceva decât autoportretul unui om atât de vanitos încât nu a crezut că trebuie să produci un volum ca să ai idei. Este un compromis între un cufăr şi-o carte. Între amintiri şi scris. Între „insula personală” şi corabia care te-aduce înapoi, pentru a povesti altora cum arată această insulă… Este dilema fundamentală a oricărui autor: a scrie – sau a tăcea.
Citiţi-o, dacă vă face plăcere. Dar nu uitaţi că, în spatele fiecărui cuvânt, există o insulă grea de tăceri.“
Leave a Reply