Daniela Zeca-Buzura
În 1998, când Flammarion publica ” Particule elementare„, mă aflam la Paris și am cumpărat romanul imediat, încă nu începuse să facă vâlvă, dar debutul lui Houellebecq, cu „Le Sens du combat”fusese bine primit,avusese cronici promițătoare, așa că pur și simplu am fost curioasă. Am citit volumul în câteva ore, cu lăcomie, pe nerăsuflate și mi s-a părut o carte tare, care ți se ridica în cap precum aburii de alcool. I- am prevăzut traduceri peste noapte,în câteva limbi- ceea ce s-a și întâmplat și știu că am mai gândit: „Ce lume duce tipul ăsta cu el, aș vrea să îl cunosc într-o zi,”dar, pe măsură ce faima mondială a francezului născut în Reunion se apropia de 40 de milioane de exemplare vândute, visul mi se părea irealizabil.
M- am mai gândit din când în când la o întâlnire cu Houellebecq ca ziarist, pe măsură ce îi citeam ” Platforma”, „Posibilitatea unei insule” sau „Inamici publici”- titluri publicate în versiune românească la Polirom, dar fără iluzii. In 2011, am avut o tresărire de încântare maximă, pe care nu vreau s-o disimulez, când ediția a doua a „Istoriei romanțate…”a apărut în aceeași colecție cu reeditarile a două dintre romanele lui. De fapt, această apartenență editorială comună ne- a și adus pentru o jumătate de oră împreună, sub prezumția de exclusivitate a unui interviu pentru televiziune, însă acum pot să mărturisesc deschis și cu lipsa de modestie că nu voi greși- Michel Houellebecq nu poate acorda nimănui un interviu pentru ecran. Sau, judecând în mod invers și poate mai just, televiziunea recentă, cu toate resorturile ei, nu mai e decât în foarte mică măsură capabilă să pună în valoare vocația de pacient genial a unui astfel de autor.
Mă consider un intervievator exersat și subtil dar, cu toate astea, am avut cu deținătorul Premiului Goncourt doar o întâlnire a tăcerii obstinate și revoltate, a mormăielilor mofluze sau a unor răspunsuri monosilabice, trimise dintr-o lehamite de viață și de sine însuși pe care nu am mai văzut-o la nimeni altcineva .După o jumătate de oră, am rămas cu vina copleșitoare că îl chinuisem îndelung și nemeritat: a dispărut și mai răvășit de cum venise- cu părul vâlvoi, parcă abia trezit din somn, cu cămașa făcută pungă și plină de pete de cafea. Nu a salutat pe nimeni, nici la intrarea în încăpere și nici la plecare și s- a uitat continuu în jur absent și dezorientat, ca un ins mahmur, care privește lumea printr- un pahar.
In 15 ani de interviuri, am văzut multe „poze artistice”, ale veleitarilor, ale semidocților, ba unele chiar ale unor artiști mari și adevărați, și credeam că știu totul. De aceea, cu Houellebecq am încercat toate registrele, de la complicitate la alertă și enervare, până la o îngăduință epuizată și protectoare, pentru că la sfârșit mi- a dat senzația că am umblat cu un delfin pe care aproape l -am ucis scoțându- l fără voie din mare.
Toate astea se întâmplau la prima oră a dimineții, undeva într- un salon al Hotelului Continental din București, dar l- am revăzut seara, într- un cadru cu totul informal și fără prezența camerelor de filmat, doar în compania editorului nostru comun,însă Michel Houellebecq a fost neschimbat: cu aceeași expresie de suferință sulfuroasă și profundă, care devine grea și acuzatoare dacă riști să-i rămâi în preajmă. Abia seara am înțeles că Houellebecq nu se punea „en vedette”,ci că pur și simplu nu putea să suporte acest exercițiu public la care celebritatea îl obliga.
Sub sâcâiala acestei expuneri am simțit însă vigilența și acuitatea de laser al unui al șaselea simț, care veghea și înregistra totul. Și s- a mai întâmplat ceva: către sfârșitul serii, când lumea începuse să plece de la masa restaurantului în care ne aflam, iar Houellebecq risca să rămână singur, într- o sală cu ferestrele vraiște, prin care se auzea ploaia, autorul controversatului roman „Harta și teritoriul” a început să spună, ca pentru nimeni, cu o voce limpede și captivantă,o poveste despre el și întâlnirea cu Milan Kundera. Totul se petrecea ca sub o vrajă: ilustrul neadaptat, delfinul rănit pe pielea lui neomenească și subțire, devenise subit regina nopții…
Minunat scris Daniela…
Delicatete,sensibilitate,stiinta in ale scrisului si ale sufletului…de scriitor adevarat.