Pedelistul slugarnic și ficțiunea cărților

Cred că Băsescu nu a terminat de citit Levantul, l-a abandonat. Cartea lui Mircea Cărtărescu îi amintește, probabil, de un moment la Tv, nu de un univers poetic care produce seisme. O păstrează ca pe un magnet lipit de frigider, adus dintr-o călătorie îndepărtată – alegerile prezidențiale în care a promis tot. „Am premierul independent, dar nu vi-l spun”, a declarat  Traian Băsescu, pus din nou pe divertisment cu teme politice: surprize belicoase, tensiuni josnice și îngrijorat-jucate grimase. Boc a început să se simtă deja mic intim. Totuși, de la frecat podele politice, ți se tocesc falangele, la un moment dat tot îți dai seama că ești mai sclav decât sluga care te știai structural. Sluga în postura de demnitate se consideră umilită. Boc readuce ideea de sclavie și de acceptare a unui comportament apropiat fetișului, orgolios, mereu impus, dar hedonist și bovaric. Relația politică dintre Boc (împreună cu un Funeriu, un Oprea, calificata Anastase) și Băsescu pare că imită comportamentul „vestalelor” lui Bivolaru față de gurul lor. Nu sexual, ci de subordonare absolută. Pupincurismul la pedeliști este ca minunea în cazul sfinților: elementar și definitoriu. Slujnica Agar i-a dăruit lui Abraham primul fiu, Ismael, sădind astfel o religie universală, islamul. În România nu se slujește, se slugărnicește. Refuzăm inovația, asumarea, riscul și slugărnicim toate felurile de mizerii posibile cu adorația care ne induce coma profundă. Traian Băsescu caută însă premier independent ca într-o rubrică de matrimoniale, după ani în care a uitat să citească de la stânga la dreapta, sorbindu-l din ochi pe Boc. BNR este gazeta lui preferată. Fata de la pagina PDL s-a întins în tot ziarul, și-a schimbat și sexul de câteva ori, însă nu are număr de telefon sub fotografie. Independența ei putea fi perfectă. În Levantul nu a găsit niciun independent adevărat – slugoiul carierist, cu bube-n cap și cu cel puțin o vulnerabilitate probată cu un dosar – nu l-a inspirat deloc pe Cărtărescu. Ziarele culturale sunt pline de moftangii, cele de scandal – cât de cât au prezidențiabile, deci nu, n-au de-a face cu politica momentului. Independentul trebuie să vină discret dintr-un partid. Prolixitatea asta aproape maniacală pare o contrabandă convenabilă. Cei din vămi sunt buni doar la partid, oricum au făcut sex singuri și s-au plătit din șpăgi singuri, prostituații. Nu pot întinde mâna...

Concurs de poezie. Pregăteşte-ţi debutul la peste 60.000 de exemplare!

Completează formularul de mai jos cu poezia ta şi poţi fi publicat într-un tiraj de peste 60.000 de exemplare! În  Concurs de poezie. Un insert la cotitdianul Romania liberă, realizat sub directa îndrumare a redacţiei Timpul liber, poate fi calea ta spre faimă! Aşa sună anunţul postat pe link-ul  Concurs de poezie. Regulament – Poezie La concurs pot participa toţi iubitorii de poezie, indiferent de sex, vârstă sau locaţie. Concursul se desfăşoară pe parcursul a 6 luni calendaristice: 19 ianuarie – 15 iunie, 2011. Participanţii se pot înscrie în concurs cu minim 1 poezie proprie care sa aibă minim 2 strofe a câte 4 versuri. Acestea pot fi înscrise în concurs doar online, ca şi comentariu la acest articol. Se acceptă doar texte scrise în limba română. Atentie! Inscrierea în concurs se face astfel: prin postarea unui comentariu  care să conţină textul pentru concurs, utilizatorul fiind considerat inscris daca postarea s-a făcut până la 12 iunie, 2011 inclusiv. Daca unul din textele tale va fi desemnat semifinalistul unei luni, în luna următoare vei avea dreptul să postezi 2 texte. Dacă într-o lună îţi vor fi desemnate 2 poezii semifinaliste, luna următoare vei putea posta 4 texte. Data limita de înscriere a poeziilor este  de 12 iunie, 2011! Jurizarea va avea următoarele etape: 1. toate textele înscrise într-o lună (maxim un text de persoană, excepţie făcând semifinaliştii lunii anterioare) vor fi citite de juriul de nominalizare (format din redacţia suplimentului Timpul Liber). Acesta va desemna textele semifinaliste ale lunii. Nu există un număr prestabilit. Toate textele semifinaliste vor intra în selecţia final’ de nominalizare. 2. după încheierea înscrierilor (12 iunie) toate textele semifinaliste (din cele 6 luni ale perioadei de înscriere) vor fi recitite de juriul de nominalizare. Acesta va desemna poeziile nominalizate, ai căror autori vor participa la finală. 3. poeziile nominalizate în finală vor fi citite de juriu. Acesta va stabili poeziile finaliste şi, dintre acestea, poeziile care vor fi distinse cu premiile I, II si III. Toate celelelate poezii (dintre cele finaliste) vor fi considerate a fi terminat concursul la egalitate. Toate poeziile nominalizate în cele 6 luni şi cele 3 câştigătoare vor fi publicate integral într-un supliment România liberă. – Toate textele înscrise în concurs vor intra in arhiva romanialibera.ro şi vor putea fi publicate, cu...

Note zen pe marginea unei întâlniri Michnik – Pleşu

Costi Rogozanu Ateneul Român, biletele de 5 lei epuizate încă de săptămâna trecută. Mă salvează domnul Oişteanu cu o invitaţie. Aşa că intru la întâlnirea Andrei Pleşu – Adam Michnick. Ascult, înregistrez şi vă spun cîteva dintre notele mele zen. “Zen” pentru că am scris deja cam toate reproşurile pe care le aduc falangei elitiste din România. Nu reiau. Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel. Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009. Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb. Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întâlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întâlnirii aici). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident. Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizând o nuanţă foarte importanţă : din cîte îmi amintesc, Gabriel Liiceanu avea texte de procuror, de înfierare a comuniştilor în anii 90. Sala a rămas puţin în derută. Iar subiectul a fost deturnat către aceia care au rezistat doar făcîndu-şi treaba corect în vremea regimului etc. Interesantă mi s-a părut propunerea polonezului de a aborda alt subiect. Spunea cam aşa: generaţia noastră a obţinut tot ce a vrut, libertate, alegeri libere, lipsa cenzurii din cultură. Şi...

Adam Michnik către Gabriel Liiceanu: “În 1990, ai fost bolşevic, pardon, menşevic!”

Ateneul Român 14 februarie, ora 19.00 „Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului.” A doua rundă a Conferinţelor Ateneului. În prima, desfăşurată în luna septembrie, Herta Müller l-a umilit pe Gabriel Liiceanu. Vezi, aici! (11.200 de click-uri) După cadoul muzical al gazdei, luni seară, de ziua îndrăgostiţilor, Andrei Pleşu scoate superlativele din dotare pentru a-şi măguli  interlocutorul (greu de afiliat, cel mai de seamă luptător, cel mai bine cotat disident etc), nimeni altul decât Adam Michnik. „Cea ce a spus Andrei despre mine seamănă cu un speech bun la înmormântare. Nu e adevărat!”, replică sec directorul gazetei Wyborcza, intrând direct în subiect: „Toate visele frumoase ale generaţiei noastre s-au împlinit, libertatea presei, alegeri libere, cultură fără cenzură, atunci de ce suntem furioşi?” Declick. La cuvântul furioşi sala tresare. E sinonim cu enervarea despre care vorbea Herta. “De ce nu v-aţi enervat atunci” Vă mai amintiţi? Au urmat zeci de emisiuni de justificare pentru a ni se explica rezistenţa lor prin cultură. „Mă aflu pe locul victimei… de pe scaunul pe care stai tu, Herta ne-a certat” spune Pleşu, înşirând o sumedenie de fraze despre „retragerea într-o competenţă insulară a multor intelectuali” şi că noncombatul faţă de regimul comunist nu a fost o coabitare (de parcă la Humbold se mergea oricum n.a.). „Nu i-am auzit pe Doina Cornea, Radu Filipescu, chiar şi pe Mircea Dinescu să certe pe cineva…Tu de ce nu ai certat?” În loc să aştepte răspunsul, continuă, fie să epateze citând din tratatul despre larve al lui Piotrowicz, fie să glumească. Pentru cei din jur este limpede. Prietenul lui, invitatul Adam Michnik, este chemat să răstoarne ecoul aplauzelor smulse de Herta Müller, după ce l-a certat pe Liiceanu în public. Stupoare. În loc să preia şi să ridice mingea deasupra fileului (sau fuleului ‘telectual), Adam Michnik parcă nu înţelege că e invitat pentru un joc de tease cat. De reabilitare. Disidentul polonez (cu ani de puşcărie) dă exemplul lui Liiceanu care în 1990, ca un paradox, îi certa pe alţii (referire la Apel către lichele n.a.). „Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului.” Sala amuţeşte. Cel vizat scoate batista. Nu cea a Hertei din Niţchidorf de pe scena de la Oslo. Oricum pare enervat. Şi pentru a mai îndulci tensiunea, Michnik...

ICR îi urcă pe Andrei Pleşu şi Adam Michnik pe aceeaşi bicicletă

  Pe scena Ateneului Român Aş fi fost tentat să scriu despre reluarea tradiţionalelor Conferinţe ale Ateneului şi meritul incontestabil al lui Andrei Dimitriu, noul director al instituţiei fondate de Carol l.  Luni, 14 februarie 2011, ora 18.30, pe scena Ateneului Român,  Andrei Pleşu, preşedintele Fundaţiei Noua Europă, directorul fondator al săptămânalului „Dilema veche”, va avea ca invitat special pe Adam Michnik –’cunoscutul disident polonez, director al  gazetei Wyborcza după 1990. O întânire de gală este prezentată cât se poate de juvenil de către ICR (foto anunţ site), semn că în mintea conducătorilor instituţiei, care toacă anual 12 mil de euro, încă mai bântuie ecourile scandalului Zacuska Senzual de la New York, cu expoziţia de pomină din trecut. Altfel nu se explică, oare cum au aprobat distinşii purtători de papiote ca papioane un afiş în care cei doi supraponderali ar putea urca pe aceeaşi bicicletă. Adresa, aici! Până şi în Jerome K Jerome erau Trei pe doua biciclete. Asta după câteva zile de la ieşirea gurmanzilor Liiceanu-Pleşu-Patapievici, de la un meniu de picioare de broască, învelite în mentă şi mult ficat de gâscă, morun în aspic, aşa cum relata recent Q-magazine. Evenimentul de la Ateneu este organizat de Filarmonica „George Enescu”, Institutul Polonez din Bucureşti şi Institutul Cultural Român. Intrarea este pe bază de bilet (5 lei), care se poate achiziţiona de la casa de bilete a Ateneului Român, tel. 021 315 68 75. Nu întrebaţi de bicicletă! Cartea disidentului Adam Michnik în Magazin: Mărturisirile unui disident...

În SUA a apărut: J. D. Salinger – o viaţă

Principalele ziare ale lumii anunţă apariţia unei biografii excepţionale a miseriosului autor american J.D. Salinger, cel care a scris De veghe în lanul de secară şi apoi a dispărut din atenţia publicului.  În prima treime a vieţii sale, J. D. Salinger era preocupat să fie remarcat pentru ca apoi să vrea să treacă neobservat. El ar fi urât, scrie  Kenneth Slawenski în cartea  “J. D. Salinger: A life,” conform relatărilor  din suplimentul Sunday Book Review al prestigiosului The New York Times, sub titlul „J. D. Salinger’s Love and Squalor”. Ceea ce remarcă autorul articolului este că biograful nu a putut reda vocea autentică a lui Salinger, ţinâmd cont de discreţia cerută de acesta în timpul vieţii şi de celebrul proces pe care l-a intentat editurii Random House, ca urmare a publicării cărţii lui Ian Hamilton, în 1988, „În căutarea lui Salinger.” Instanţa a cerut ca scrisorile apărute să fie scoase ori parafrazate. Ciudatul scriitor de geniu şi-a ameninţat chiar fiica, Margaret Salinger, cu tribunalul după ce a  publicat „Dream catcher” (interesant titlu. În cultura Chippewa a indienilor americani, este un obiect de prins vise, aşezat în casă ca o amuletă). Noua biografie a autorului, apărută la un an după moartea sa, prin prezentarea faptelor de viaţă şi interpretarea lor readuce în atenţia publicului memoria unui personaj neliniştit, ca o melodie. continuare——> După cum relata în urmă cu un an The Telegraph, cartea începută de Kenneth Slawenski încă din timpul vieţii lui Salinger, ar fi trebuit să poarte  titlul: „A life rise high” (ce bine ştiu unii să dea titluri) Editorul a ales simplu: J.D. Salinger – o viaţă. Mai departe, povestea biografiei pare interesantă. Kenneth a fost pasionat de angoasele morţii. Timp de cinci ani a ţinut un blog, pe numele Dead Caulfields. La moartea lui Salinger a suferit un declick. Recentul volum mai mult sugerează decât mărturiseşte viaţa lui Salinger din cauză că rudele pot invoca oricând dreptul la intimitate atât de clamat de el în timpul vieţii. Jerome David Salinger s-a născut în New York  în 1919 şi a crescut într-o familie destul de prosperă. Mama sa, conform unelor amintiri redate în volum, ar fi fost fiica unor imigranţi irlandezi, cu o figură de evreică. Ea şi-ar fi schimbat numele din Maria în Miriam, după cel a...

Un bufon numit Céline

Matei Vişniec Franţa a declanşat în ultimul timp una dintre acele polemici care poartă prin excelenţă marca ei de fabricaţie. Polemica are toate şansele să devină şi o dezbatere istorică, literară, morală şi filozofică interesantă, întrucît în centrul ei se află patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialităţilor culturale de la Paris, o gravă acuzaţie de antisemitism şi o insolubilă problemă legată de raportul dintre om şi operă. Marele romancier este Louis-Ferdinand Céline, dispărut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revoluţionat acest gen literar, printre care “Călătorie la capătul nopţii”. În ce priveşte stilul ezitant al oficialităţilor culturale franceze, el ţine de faptul că Ministerul Culturii a vrut iniţial să celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Céline, dar i-a retras numele de pe lista celebrărilor oficiale în urma unei plângeri depusă de o asociaţie evreiască. Ajungem astfel şi la acuzaţia de antisemitism formulată de asociaţia copiilor de deportaţi evrei din Franţa. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, preşedintele asociaţiei, ca Republica Franceză să vrea să depună coroane de flori pe mormântul celui care, prin pamfletele sale anti-evreieşti din 1937 şi 1938, a alimentat ura împotriva evreilor şi a pavat de fapt drumul spre Holocaust? Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simţ şi justificată, dar nu răspunde la o altă întrebare: cum e posibil ca un scriitor să fie uneori sediul unor contradicţii atît de violente, cum e posibil ca un om să fie total imoral pe plan politic şi genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia şi talentul să-şi dea mîna în aceeaşi fiinţă? Pentru că Louis-Ferdinand Céline este, într-un fel, o enigmă umană, un om care a concentrat în paginile sale şi în destinul său toate contradicţiile posibile. Chiar şi mulţi intelectuali şi oameni de litere evrei recunosc de altfel că din paginile anti-evreieşti de o rară vehemenţă scrise de Céline emană totuşi un incontestabil talent literar. În Franţa, în orice caz, opera lui Louis-Ferdinand Céline este publicată în prestigioasa colecţie La Pléiade, figurează în manualele şcolare şi se bucură de o enormă audienţă (se spune că Louis-Ferdinand Céline este şi autorul preferat al preşedintelui Nicolas Sarkozy). De ce să nu-l celebrăm în mod oficial pe Céline,...