Întâlnirea mea cu Dragoş Munteanu

Revista Vatra veche mi-a adus recent aminte de poetul, scriitorul şi ambasadorul Aurel Dragoş Munteanu. Mărturisesc că nu l-am descoperit din paginile Luceafărului, nici din sindrofiile lui Adrian Păunescu, darmite din aranjamentele post-decembriste ale lui Ion Iliescu. Nu i-am citit operele, i-am urmărit cu un ochi vigilent cariera. Cum să fii amic cu Ţuţea şi să-l slujeşti pe Ion Iliescu, asta m-a bulversat. Am încercat să-l cunosc. Ca om. M-a stârnit. Prin 1993, i-am făcut o vizită în ambasada de pe Dupont Circle (Washington DC). Cu toată opoziţia dizidenţei din America. Era omul lui Iliescu, ziceau ei. Dar poetul a renunţat la carnetul de partid şi s-a refugiat, cam târziu, e drept, peste Ocean. Spuneam eu. Deci, am hotărât că trebuie să-l cunosc. Am găsit şi un subiect. Celebrul caz mediatizat pe televiziunile americane despre copiii instituţionalizaţi dintr-un aşezământ din Galaţi.”Fleacuri de presă”, mi-a replicat el. Am insistat. „E mai mult decât atât”. Nu m-a crezut. Şi m-a invitat să bem. Recunosc că am consumat vreo jumătate de  duzină de Cotnari. Nu ne-am cherchelit. Am fost doar în dispută. După vreo două zile, un congressman cerea neacordarea „Clauzei Naţiunii celei mai favorizate” pe motiv că administraţia de la Bucureşti nu are o lege a adopţiilor internaţionale. Flama era pornită de NBC. Burt Gordon o urcase la tribuna celui mai important parlament. Tot nu mă credea că e un joc politic. El susţinea că e doar un caz de media. Chestiunea s-a rostogolit. Alte televiziuni au amplificat subiectul. S-a organizat chiar un teledon pentru ajutorarea copiilor din orfelinatul gălăţean. Vreo patru milioane de dolari s-au adunat …puţin. După vreo săptămână de lobby ale organizaţiilor de adopţii, a început să-mi dea dreptate. Între timp, am avut o bursă la Casa Albă. Într-un dialog privat avut cu Bill Clinton, în apropierea lăcaşului lui Sox, motanul său, i-am cerut să nu acorde clauza, pe motiv de continuare a practicilor comuniste de către liderul de la noi. După ce am publicat în România liberă, articolul „Întâlnire la nivel înalt Rl-Bill Clinton. Nu trebuie să chletui milioane de dolari pentru a da mâna cu preşedintele SUA”, Aurel Dragoş Munteanu m-a căutat ca un disperat. L-am lăsat să fiarbă în sucul propriu. Al unui regim anacronic. Când i-am răspuns, mi-a zis că l-a beştelit ion Iliescu....

Epopeea lui Ghimeş ar trebui republicată. Cum s-a ratat revoluţia la Reşiţa

Matei Mircioane a consacrat Reşiţei şi Eisenwerk-ului, adică “fabricii de fier”, combinatului siderurgic, un roman conceput pe tiparul eroicomic, intitulat Epopeea lui Ghimeş, scrie recent Daniel Vighi pe facebook. ” Venit de la sat, tânărul Ghimeş aspiră să devină reşiţean adevărat, cu contract împănat de semnături şi de ştampile. Duhul lui Eftimie Murgu pluteşte deasupra zonei, dar fiecare înţelege din personalitatea lui ceea ce vrea şi îşi recită propriul discurs. Moşul de la Ţerova aşteaptă ca marele bărbat să fie eliberat din închisoarea de la Pesta şi să dea comandă bănăţenilor pentru a purcede la refacerea Dacoromaniei. Pentru caraşoveanul Vlasici, adept al revoluţiei mondiale, Murgu ar putea fi unul dintre promotorii acesteia. Ţărovanul obiectează: “Cine se luptă pentru toate nemurile n-are grijă de neamul lui”; românul nu se va înţelege nicicând cu ungurul, nici turcul cu neamţul, nici mâţa cu câinele. Din tată român şi din mamă unguroaică, Ghimeş socoteşte că “eu trebuie să împac câinele cu pisica… măcar cu forţa!” Dar autorul se pricepe să demonteze solemnitatea unor asemenea dezbateri. Atunci când Vlasici îi mobilizează pe oamenii din uzină ţinând un discurs cu “lucruri scoase din cărţi”, starea de revoltă se dezumflă în ultima clipă, deoarece cineva pufneşte în râs: “Dacă boul ăla nu râdea, acum la Reşiţa aveam revoluţie!” Mai mult, tentativa de a trimite o delegaţie reşiţeană la adunarea de la Lugoj, avându-i ca străjeri pe bravii Ghimeş şi Ienchidu, se cufundă fără pic de glorie într-o tramă ce aminteşte de tipicul snoavelor rostite în serile de clacă. Conducerea fabricii se arătase generoasă, dând bani pentru trăsură şi pentru hotel şi chiar 10% bacşiş. Ceasul rău face ca atelajul să poposească sub Cula Arenişului, pentru ca onorata delegaţie să se uşureze. Acolo, la poala pădurii, cei doi preoţi au fost prădaţi şi bătuţi de lotri; îşi aduceau aminte că au văzut unul – o lumină galbenă, altul – una verde atunci când au fost izbiţi în cap, ceea ce denotă că, din motive de credinţă, s-a produs această departajare. Până la urmă, cu toţii au fost nevoiţi să se întoarcă la Reşiţa. Din această tevatură, Ghimeş şi Ienchidu s-au ales cu nişte bani pierduţi şi au încercat să protesteze, dar s-au potolit când au căpătat un bilet scris şi cu litere chirilice, şi cu litere latine:...

„Născut în URSS” de Vasile Ernu a fost publicat în limba maghiară

Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a apărut în limba maghiară, la editura L’Harmattan, în traducerea lui László Noémi, cu titlul Született Szovjetunióban. Născut în URSS reprezintă debutul lui Vasile Ernu (Polirom, 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010). Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Nominalizări: Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a mai apărut recent la editura Akal din Spania, cu titlul Nacido en la URSS (traducere de Corina Tulbure), dar şi la editura Hacca din Italia, în traducerea Annitei Bernacchia, cu titlul Nato in URSS. De asemenea, Născut în URSS a mai apărut în anul 2007 la editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil) şi în 2009 la  editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov). Cartea este în curs de apariţie la editura Claroscuro din Polonia şi la editura Sulakauri din Georgia. „Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.” (Mihai Iovănel) „Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burţa-Cernat) „Vasile Ernu îşi permite luxul „iresponsabilităţii”, lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. Îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului „de la sine înţeles” într-un ritm nonşalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece.” (Costi Rogozanu) „L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică.” (Gherman Sadulaev) Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi...

Constantin Noica – Eseuri de Duminică

33 de eseuri „duminicale“ agreabile şi uşor de citit, trecând cu graţie de la subiecte banale, aproape frivole, la teme grave sau dificile; de la o celebră reclamă de şampanie – la extazul religios. 33 de texte scrise, majoritatea, în anii ’38-’40 şi adresate de Noica publicului larg: cu speranţa secretă că-l va atrage, în ziua Duminicii, de partea filozofiei. De acelaşi autor Pagini despre sufletul...

Eleonora Cioran: „Documentele licitate la Paris au fost sustrase din casa mea”

Sorin Ilieşiu: „Solicit cercetarea penală a cetăţenei franceze Laurence Tacou şi a conducerii Casei Binoche şi Giquello din Paris Eleonora Cioran, soţia fratelui lui Emil Cioran, susţine că documentele care au fost scoase la licitaţie în Paris, pe 7 aprilie, au fost sustrase din casa ei în urmă cu un an. „Laurence Tacou a luat documentele fără ştirea mea”, a declarat Eleonora Cioran la B1 TV. Potrivit acesteia, documentele i-au fost sustrase cu complicitatea unei românce pe nume Gina Puică, cele doua având anul trecut acces in locuinţa sa. Laurence Tacou deţine editura L’Herne şi este fiica lui Constantin Tacou, român care a fondat această editură în Franţa şi care a fost prieten apropiat al lui Emil Cioran. Potrivit Eleonorei Cioran, după vizita celor două a observat că lipseşte o parte dintre documentele filosofului, inclusiv diploma de bacalaureat a lui Emil Cioran. În ce priveşte licitaţia de la Paris de pe 7 aprilie, cumnata lui Cioran susţine că nu a avut cunoştinţă despre acest eveniment şi că nu a primit niciun ban de pe urma vânzării manuscriselor la licitaţie. Aceasta a precizat ca ar fi vrut sa dea documentele către Ministerul Culturii, care a şi trimis un evaluator în acest sens, care a stabilit valoarea colecţiei la 100.000 de euro. Ministerul nu a avut, însă, banii să cumpere manuscrisele, a adăugat Eleonora Cioran, citată de B1TV. În cadrul emisiunii „Evenimentul Zilei” a intervenit şi fiul Eleonorei Cioran, care a declarat că este necesară sesizarea poliţiei în acest caz. Eleonora Cioran, intr-un alt interviu: Doamna Tacou a venit la mine în vara anului trecut şi şi-a luat documentele pe care le-a dorit. După un timp, mi-a trimis nişte bani prin poştă Eleonora Cioran a declarat, însă, într-un alt interviu acordat publicaţiei Evenimentul Zilei, că este prietenă cu Laurence Tacou şi că în vara anului trecut aceasta a luat „documentele pe care le-a dorit”, după care i-a trimis nişte bani prin poştă. Sorin Ilieşiu a depus plângere penală la Parchetul General. „Solicit cercetarea penală a cetăţenei franceze Laurence Tacou şi a conducerii Casei Binoche şi Giquello din...

Iulia Blaga: La plecarea lui Alex. Leo Şerban

Nu ştiu cum să scriu despre Leo, dar o să încep spunând că în ziua când a împlinit 50 de ani – 28 iunie 2009, a organizat o proiecţie privată la Institutul Francez cu filmul lui Jacques Tati, Mon oncle, pentru care plătise o copie pe peliculă direct de la Paris. Ţin minte că din cartierul unde locuiam până pe Dacia am văzut atunci trei curcubee după care, când am ieşit de la filmul unde cel mai tare a râs tot sărbătoritul, l-am cinstit în ploaie, sub nişte corturi din curtea institutului. Primise tot felul de cadouri, de la un tablou imens cu Marilyn Monroe (preferata lui), până la brânză în scoarţă de copac şi tenişi. Totuşi, prietenii, amicii şi cunoscuţii lui Leo – care alcătuiau o adunare destul de pestriţă, nu l-au crezut când acesta le-a spus că pune în cui profesia de critic de film. Erau convinşi că e o toană, o plictiseală care va trece după o perioadă de timp (tot spunea că are nevoie de un an sabatic) sau că Leo va începe de acum înainte să scrie numai cărţi. Pe urmă a plecat la Buenos Aires şi, deşi nu mai era „oficial” un critic de film în activitate, a continuat să fie prezent în lumea de acasă, făcându-ne părtaşi, prin LiterNet.ro (http://agenda.liternet.ro/articol/10186/Alex-Leo-Serban/Planeta-Bs-As-1.html) la toate lucrurile minunate pe care le-a văzut la Buenos Aires şi pe urmă la Lisabona. Pe LiterNet.ro sunt sutele de poze pe care le-a făcut în plimbările din ultimii doi ani. Cu pisici, nori, graffiti, copaci înfloriţi, maşini vechi din Buenos Aires cu capotele ridicate (să se răcească), case superbe umbrite de pomi înalţi, afişe de filme, interioare, parcuri cu tineri stând pe jos ori combinaţii suprarealiste de elemente pentru care avea ochiul format. Leo nu era doar cel mai valoros critic român de film, ci o personalitate culturală complexă, cum rar mai găseşti azi. Avea o combinaţie de cultură solidă, inteligenţă, umor, stil, dandism şi frondă care putea fi fermecătoare, dar şi letală pentru cei cu care nu era de acord. Leo nu se ferea să spună ce gândea – lucru care l-a făcut antipatic unora. Cu atât mai bine. (În liceu prefera să fie antipatic decât genul culant.). Dar există câţiva critici cunoscuţi pe care el i-a descoperit şi...

Apărarea lui Breban

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanul Bunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii,...