Marele savant Nikola Tesla se trage dintr-o familie de bănăţeni

Marele savant şi inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut în noaptea de 9 spre 10 iulie 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicai Mandici. Familia tatălui era de grăniceri antiotomani, în fostul imperiu austro-ungar. Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgher (teslari). Tatăl lui Nicu Teslea (Tesla) a mai avut un frate, Iosif, militar de carieră, care după absolvirea şcolii de ofiţeri a predat matematică în diferite şcoli militare, ca până la urmă să ajungă profesor la Academia de Război din Viena. Tatăl lui Teslea, iniţial, şi el elev la şcoala militară, şi-a schimbat repede profesia, trecând la seminarul teologic, devenind preot ortodox în 1845, când s-a însurat cu Gica. Biserica în care a slujit iniţial părintele Teslea se găsea în comuna Similian, la poalele munţilor Velebiti, acoperiţi de păduri de stejar, fag şi corn, în provincia Lica, cu centrul la Gospici, unde a fost transferat şi părintele. Henri Coandă îl prezintă pe marele inventator Tesla ca român bănăţean din Banatul sârbesc, dar realitatea era că prietenul sau Nicolae era istro-român din Croaţia. Provincia Lica era locuita compact de istro-românii morlaci, încă din sec. XV-XVI. Gospici se afla la câţiva kilometri de ţărmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Tesla, Teslea, Tesla. Preotul, om cult, se interesa cu precădere de literatură, filosofie, ştiinţe naturale şi matematică. Încercarea de desnaţionalizare i-a adunat pe morlaci sub stindardul bisericii ortodoxe. Mama lui Teslea, Gica Mandici, româncă şi ea după nume, a rămas – copilă fiind – orfană, şi a trebuit să se ocupe de cei şase fraţi mai mici. Tatăl său a refuzat s-o trimită la o şcoală în limbă străina, dar ca autodidactă şi-a completat cultura ca elevă a soţului ei. În casa preotului se strânsese, cum am văzut mai sus, o vasta bibliotecă din felurite domenii, mai mult ştiinţifice. Gica era vestită datorită frumoaselor broderii pe care le făcea. Teslea a mai avut un frate, Dan, mort tânăr într-un accident, şi trei surori: Anghelina, Milica şi Marita, mezina pe care a iubit-o cel mai mult. Despre familia Teslea s-ar putea povesti mult. Nicolae, inventatorul, şi-a făcut studiile la Karlovat şi...

Fabulosul monolog al domnului Liiceanu, în compania unui whisky şi a lui Amos Oz

Cătălin Sturza Minunată seară la Ateneul Român, cu renumitul scriitor israelian, favorit de ceva vreme în cursa pariurilor pentru Nobel, Amos Oz. Dintr-o oră şi jumătate de dialog cu Gabriel Liiceanu, publicul plătitor de bilet a avut parte de 15 minute întregi de Amos Oz. Pe scările de la intrare, şmenarii care vând 2bilete la suprapreţ la meciurile naţionalei încercau să-şi atragă muşterii: un bilet în plus, un bilet în plus la conferinţa lu’ Gabriel Liiceanu! Iată, îşi va fi spus spectatorul cultivat, îmbrăcat la patru ace, în gând, ce-a priceput şmenarul din toată tărăşenia: că cineva s-ar abate pe la Ateneu luni seara şi-ar scoate bani din buzunar doar ca să îl audă pe domnul Gabriel Liiceanu monologând! Conferinţele Ateneului Român Adam Michnik către Gabriel Liiceanu: “În 1990, ai fost bolşevic, pardon, menşevic!” Cum l-a umilit Herta Müller pe Gabriel Liiceanu în public După vreo jumătate de oră de întârziere, Andrei Dimitriu, directorul filarmonicii George Enescu, începe seara în forţă. Ce dicţie impecabilă, ce forţă a concentrării în enunţul şnur al domnului Dimitriu! Fostul om de radio, preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune, actual patron al sunetelor, reuşeşte performanţa să nu stâlcească decât jumătate din cuvintele pe care pare a le citi de pe o foaie. Climaxul este enumerarea celor care au onorat, prin prezenta lor, sala Ateneului: Liiceanu, Nicolae Manolescu, Patapievici, un scriitor finlandez. Domnii Liiceanu şi Patapievici, spre deosebire de ceilalţi vorbitori iluştri, sunt, pasămite, branduri, şi nu mai au nevoie de prenume. Interesante sunt ezitările pudice ale domniei sale, marcate de articolul nehotărât: domnul Liiceanu are meritul de a fi fondat „o editură Humanitas”, iar Alexandru Tomescu urmează să încânte publicul pe „un Stradivarius”. continuare,...

Testamentul spiritual al lui Gabriel García Márquez

”Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu  sunt decât o papușă de cârpa și mi-ar oferi în dar o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ce gândesc, deși aș gândi tot ceea ce spun. Aș da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru valoarea lor, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică. Aș dormi mai puțin și aș încerca să visez mai mult; de-abia acum înțeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge în timp ce alții ar sta pe loc, aș ramâne treaz în timp ce toți ceilalți ar dormi. Aș asculta în timp ce alții ar vorbi și, Doamne, cum m-aș bucura de savoarea unei înghețate de ciocolată! Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâma de viață, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci și sufletul. Doamne, dacă eu aș avea o inimă, mi-aș scrie ura pe un cub de gheață și aș aștepta ca soarele să-l topească. Aș picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti și o serenadă de Serrat pe care aș oferi-o Lunii. Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simți durerea spinilor și sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete. Doamne, dacă aș putea primi o farâma de viață… n-aș lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor că iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că la ei țin cel mai mult și aș trăi îndrăgostit de iubire. Bărbaților le-aș dovedi cât de mult greșesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că ei îmbatrânesc tocmai pentru că încetează să se mai îndragostească. Unui copil i-aș face cadou o pereche de aripi, dar l-aș lăsa să învete singur a zbura. Pe cei bătrâni i-aș învăta că moartea nu vine o dată cu vârsta, ci o dată cu uitarea. În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învatat că toata lumea vrea sa trăiască pe vârful unui munte, fără să stie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf. Am învăţat că ori de câte ori un...

Cum se explică succesul cărţii lui Larry Watts?

„Fereşţe-mă, Doamne de prieteni….„, cartea lui Larry Watts, este cea mai vândută carte a începutului de an. Oare de ce? Mai este actual Războiul clandestin al blocului sovietic cu România? Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu...

Gândurile unui prost

Nu am devalizat Bancorex. Nu am făcut afaceri cu statul. Nu am off-shore-uri. Nu mi-am „parcat“ măcar un milion de euro. N-am nici măcar patru case. „Ai fost degeaba în poziţii de comandă. Eşti un prost!“. Aşa mi-a replicat recent un confrate jurnalist, şef de gazetă. Şi nu am negat. Da, sînt un prost. Recunosc. Am crezut şi cred nu neapărat în bogăţia din ceruri. Dar bogat pentru mine înseamnă să ai 10.000 de volume citite, un grup de prieteni, un univers de valori, o familie sănătoasă, putere de a nu cădea în idolatrie şi forţă de a desţeleni răul din rădăcini. Aşa cum le ziceam pe vremuri la România liberă prietenilor mei întru idealuri, „dacă nu putem să le facem nimic, măcar să ne rîdem de ei!“, sînt convins că te poţi simţi mai confortabil cu tine însuţi şi dacă nu duci grija milionului din bănci. Sau din insule. Cunosc avuţi de-ai neamului. Bogătaşi ai tranziţiei. Le-a luat Dumnezeu minţile. Şi-au pierdut facultăţile mintale. Nu se mai judecă pe ei. Ci judecă lumea prin prisma valorilor lor. Şi, de aici, toată perversiunea. Mai citeşti? Înseamnă că eşti un prost ca şi mine. Nu te tratezi în clinici occidentale. Nu te uiţi la poşetele Armani. Nici la parade de stele de pe cat-walk. Ştii că Mozart nu e numai o ciocolată, iar Soljeniţîn, vreo piaţă din Praga. Că Jan Palach nu e fotbalist ceh, cum Dubcek nu a fost niciodată Ceauşescu. Ştii, la fel ca mine, că, dacă nu ar fi fost comunismul, poporul român gîndea şi se purta altfel. Omul de rînd ar fi avut o altă grilă de valori, diferită de grila de salarizare. Ai şi tu, ca şi mine, idiosincrazii psihice. Te prinzi repede şi te laşi sedus greu. Nu joci la poker sau la ruletă. Nu bei prin iarmaroace şi nu dansezi cu buricul gol, de dragul prostimii. Nu aştepţi stipendia de la stat. Sau vreo sinecură de la stăpînire. Nici nu ţi-ai dat votul pe o litră de mălai. Munceşti şi vrei să trăieşti normal. Să fii respectat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce pari! Mergi pe stradă, fără tocuri de neam prost, preferi să te uiţi în jos, să trăieşti la firul ierbii, departe de aerul tare al înălţimilor? Eşti un...

Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund

Ioan Es. Pop, în dialog cu Daniel Cristea-Enache Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşel, acesta este primul dialog scris pe care îl aveţi cu un coleg de lume literară, după momentul de anul trecut (2011), cînd aţi făcut public şi aţi asumat episodul de tinereţe al semnării angajamentului cu Securitatea. M-am gîndit să începem dialogul nostru de pe LiterNet chiar cu acest subiect: pentru a ne elibera apoi de el, pentru a ne desprinde şi a merge spre sfera poeziei pe care o ilustraţi la modul major. Nu ţin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja aţi oferit elementele şi detaliile necesare. Aş vrea, în schimb, să-mi spuneţi cum vă simţiţi de cînd aţi luat decizia mărturisirii. V-aţi eliberat? Aţi vindecat ruşinea interioară prin suferinţa ruşinii „exterioare”, prin faptul că aţi fost arătat cu degetul? V-aţi simţit iubit de unii prieteni, reconfirmat, aşa zicînd, în iubirea lor? Sînteţi acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare? Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire. Ioan Es. Pop: Am să încep cu sfîrşitul: vă mulţumesc. Sinele meu mic, de la 4 ani, îi cere iertare sinelui de la tinereţe pentru că, prin spaime, abandonuri, laşităţi, eşecuri, mizerii şi prostii, l-a făcut să greşească într-un mod atît de greu de reparat sau poate ireparabil. Nu, nu-i deloc o metaforă ceea ce spun. Este ruperea în două a celui care refuză realitatea de cel care nu ştie s-o administreze. În lunile de după ce am făcut publică acea confesiune, dar şi în cele de dinainte, mi-am dorit intens să dispar. Eternitatea nu este doar pozitivă, ci şi negativă. În acele zile, am trăit din greu eternitatea – pe cea negativă, fireşte. Timpul nu mai înainta, iar suferinţa şi remuşcarea nu mai conteneau. Un motiv, poate, pentru care n-am făcut un gest capital – dincolo de laşitate – a fost acela că, după ce i-am dezvăluit fiicei mele, Maria Bianca, un om cu mintea în inimă şi cu inima în minte, intenţia mea, ea mi-a pus trei întrebări: „Pop, ai omorît pe cineva?”. „O, Doamne, nu”, i-am răspuns. „Ai băgat...

Mai foloseşte adevărul la ceva?

Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. „Un război murdar” este o carte despre  două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui război. radioscopia unei tragedii şi ascensiunea la putere a  lui Putin. Cum drumul spre kremlim poate trece pste orice. Eticul dispare cînd manipularea maselor dă în clocot. Morţii nu mai au valoare sau au o alta, aşa cum citim uluiţi amestecul de Gogol şi Beckett din prima parte a cărţii de faţă. C\nd toată lumea e de vină, nu mai e de vină nimeni. Şi nimănui nu-i mai pasă de nenorocirile altora. Dar exsită şi oamani care nu cedează conjuncturii, intereselor, dezintersului, cinismului. Individual sau colectiv. O astfel de jurnalistă a fost  Anna Politkovska. Despre ceceni şi despre Cecenia. Despre conflictele din caucaz, despre Rusia, şi evident, despre Rusia este vorba în această carte. Pagini cutremurătoare. Scrise în timp real. Şi despre Vladimir Putin. Anna Poltkovskaia este/a fost o figură admirată şi preţuită în Rusia. Dar şi o voce  în lumea internaţională. Asasinarea ei acum  cinci ani a produs rumoare peste tot. Dacă nu şi tristeţe şi revoltă neputincioasă. Degeaba s-au solidarizat Vaclav Havel, arhiepiscopul Desmond Tutu şi alte numeroase figuri de prim rang ale vieţii internaţionale, asasinii ei nu au fost prinşi. Şi condamnaţi. Câţiva suspecţi au fost achitaţi din lipsă de probe concludente. Dosarul nu a fost închis. Ancheta trenează, viaţa merge înainte. Germania are nevoie de gaze şi petrol, adevărul poate fi amânat. Realpoltik dă roade în continuare. Se pare că doar adevărul nu e de ajuns pentru a impune adevărul. Ce-ar mai fi nevoie? Nu ştim răspunsul. Ştim doar că o jurnalistă tenace şi răbdătaore, consecvenţă şi neînfricată a clamat mereu adevărul. Pentru poporul ei rus, pentru profesia de credinţă, jurnalismul, pentru ea însăşi. A fost şi a rămas ziaristă. Într-o ţară precum Rusia, unde dacă nu te protejează funcţia, banii ar trebui să te facă să te simţi invulnerabil. Dar nimeni nu poate fi sigur de nimic acolo unde domneşte arbitrariul şi doar voinţa unui om. Anna Politkovskaia nu a avut  funcţii, nici nu şi-a dorit să aibă bani. Să mai amintim cum se vând şi se căpătuiesc jurnaliştii sau intelectualii ?A fost ataşată...