La căpătâiul muribundului Copyro a apărut o nouă societate de gestiune a dreptului de autor

Prin anii 1998, insistam, împreună cu specialişti europeni, pentru ca noua lege de atunci a drepturilor de autor să introducă un paragraf prin care taxa de fotocopiere să ajungă la autori. Din comoditatea parlamentarilor şi din lipsa de experienţă a românilor s-a ajuns la înfinţarea unui organism independent Copyro, subordonat ORDA. În aproape 14 ani de zile, feuda lui Eugen Uricariu nu a fost tulburată de nimeni. Până în ziua în care Dan Mircea CIPARIU a agitat  sinecura. Deşi somată de ORDA să clarifice managementul organizaţional, Copyro nu s-a conformat.  Ba mai mult, a continuat să stipendieze pe sprânceană, ba chiar să finanţeze traduceri ale cărţilor celor din vârful piramidei organizaţiei. Erau stăpâni peste aproape 2 milioane de euro pe an. Pentru că abuzul să fie oprit, ORDA are acum un partener mai tânăr în OPERA SCRISĂ.RO-SOCIETATE DE GESTIUNE A DREPTURILOR DE AUTOR, condusă de poetul Dan Mircea CIPARIU, sperăm că va fi mai transparentă şi va sprijini scriitorii de valoare. Sloganul OPERA SCRISĂ.RO va fi: AI CARTE, AI PARTE!  ...

Fotoliul ergonomic

Decât un fotoliu vibrator, mai bine unul cu bibliotecă inclusă. Poţi oricând schimba ritmul citittului şi al ideilor. Nu trebuie să faci eforturi de deplasare. După o lună de citit, poţi reînoi colecţia de titluri. Să mai zică cineva că nu-i suficeintă ergonomie şi în scaunul cu Tolstoi la  încheieturi. E pentru oameni cu scaun la...

Dragă nene Nichita

Robert Şerban Într-o zi, în 1981, taică-meu m-a anunţat că vine Nichita Stănescu în oraş şi că va avea o lansare de carte. Mi-a spus că trebuie să-l însoţesc, fiindcă e important să-l văd pe acest mare scriitor. Atât de convingătoare au fost cuvintele tatălui, încât n-am schiţat nici-un gest de împotrivire. Şi-am mers împreună la biblioteca judeţeană din Turnu Severin unde, în sala de lectură, se lansa ultima carte a lui Nichita. Erau mulţi severineni curioşi acolo, cu greu am prins locuri în spatele sălii. Nu am fost foarte atent la ceea ce au spus vorbitorii, fiindcă mă uitam fascinat la chipul bătrân şi obosit a lui Nichita, la buzele roşii, la crăpătura sângerie a celei de jos, la ochii tulburi, lăcrimoşi şi albăstrii. Era absent şi nici el nu cred că asculta vorbele ce-i erau destinate. Când ultima dintre ele, care a anunţat că poetul dă autografe, a fost rostită, s-a format repede o coadă umană. Şi dacă doamnele şi toţi domnii s-au aşezat unii în spatele altora, cu cărţile în mâini, aşteptându-şi rândul, puştanul care eram s-a postat la câţiva centimetri de dreapta lui Nichita; şi continuam să îl privesc, interzis de emoţie şi de o stare inexplicabilă. Poetul avea o mână mare şi scria atât de greu cu ea, scrijelea cu atâta efort cu stiloul pe hârtie, încât aşteptam să se întâmple ceva, nu-mi dădeam seama ce. Din când în când, Nichita îşi ridica privirea şi se uita la mine. Sau prin mine. Cred că mi-a şi zâmbit, dar eu eram hipnotizat complet de el şi de gesturile sale. După ce mă privea preţ de o secundă, continua să scrie, cu un efort enorm, un alt autograf. Apoi, o altă privire. După un timp, s-a petrecut ceea ce aşteptam, parcă, amândoi: a pus stiloul pe masă, s-a ridicat foarte încet şi a zis celor care stăteau la rând, mulţi, încă: „Gata, vă rog, gata… Am obosit. Uitaţi-vă cum îmi tremură mâna. Nu mai pot… Scriu şi mâine. Vă rog…”. Nichita a murit doi ani mai târziu. Taică-meu a aflat asta primind un telefon şi mi-a spus, printre lacrimi, şi mie. Apoi, mi-a arătat câteva poezii inedite ale lui Nichita. Erau scrise pe nişte bucăţi de hârtie. Sau pe nişte şerveţele? Cred că atunci a fost...

Samovar literar la Timişoara, într-o clădire tip OZN

De Ziua Mondială a Poeziei, dar şi ca un preludiu la Ziua Mondială a Apei, care este în 22 martie, SC Aquatim, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” şi Asociaţia Culturală Ariergarda au organizat un inedit… Samovar literar. Evenimentul a avut loc într-una din cele mai spectaculoase construcţii timişorene, aflată în patrimoniul Aquatim: Grupul de fântâni nr. 1, de la vechea uzină de apă a Timişoarei, construcţie proiectată de arhitectul Laszlo Szekely la începutul secolului trecut, în stil Secession maghiar, ce seamănă leit cu un… OZN, informează Ora de Timiş. Iubitorii de poezie şi muzică i-au ascultat atât de poeţii Aleksandar Stoicovici, Ana Maria Puşcaşu, Marius Ştefan Aldea, Adrian Chiş, Borco Ilin, Simona Constantinovici, Eugen Bunaru, Adrian Bodnaru, Marcel Tolcea şi Robert Şerban, dar şi pe muzicienii Liviu Butoi şi Tony Kuhn, care au asigurat „treceri” muzicale în ritmuri de jazz de la o lectură la alta. Samovarul a fost moderat de către Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi R....

Cartierul latin al Bucureştilor

Stelian Tănase Este o coincidenţă ciudată. În ultimii ani am străbătut cu pasul zona Matache Măcelaru ( cuprinsă între străzile Berzei, Virgiliu, Buzeşti, Griviţa, Polizu, Popa Tatu, Gara de nord) de sute de ori. Secretul este că mă documentam pentru un roman (“Moartea unui dansator de tango”, editura TREI 2011 ) a cărui acţiune am plasat-o aici. Am descoperit aceste străzi la mijlocul anilor 90 din cauza cîtorva anticariate care funcţionau aici şi pe care le frecventam. Aşa am ajuns să străbat străzile în toate sensurile, să înţeleg geografia locului. Mi-a apărut ideea să folosesc lumea dispărută de aici ca fundal pentru un roman. Plimbările mele singuratice au fost destul de triste pentru că trebuia să imaginez în spatele zidurile igrasioase, prăbuşite, trecînd pe lîngă calcanele acoperite de afişe veche, viaţa animată şi extrem de colorată din anii cînd personajele mele “evoluau” în aceste locuri. În cartier trăise o populaţie numeroasă. Străzile erau pline de cîrciumi de la cele de lux pînă la birturi simple. Erau şi multe cinematografe, ateliere, bordeluri, magazine moderne şi mici prăvălii de tot felul. Aveam în urechi zgomotul imaginar al cartierului în epoca maximei lui înfloriri. Vedeam o stradă, pieţe, pasaje, trotuare foarte vii, animate, gălăgioase, o lume extrem de pestriţă. Un amestec de lume comerciala şi culturală intensă. continuare:...

„Mircea Eliade a murit cu dor de România”

Interviu realizat de Silvia Vrînceanu Istoria credinţelor şi ideilor religioase (l-lV) Stelian Pleşoiu, un informatician român specializat în recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut şansa să petreacă câţiva ani, la venirea sa ca emigrat în America, alături de soţii Christinel şi Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul român, erudit în istoria comparată a religiilor, era ridicat în slăvi de unii dintre cei mai importanţi oamenii ai lumii. În timp ce cărţile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tânjea din cauza dorului de România, pentru comunist, marele scriitor era un “duşman al poporului”, fost legionar care conspira împotriva noii orânduiri. Stelian Pleşoiu spune că, deşi la Chicago trăiesc peste 100.000 de români, multi habar n-au că locuiesc în oraşul în care geniul Eliade a trăit şi a creat zeci de ani. De altfel, după moartea sa, chiar şi la Chicago University, puţine lucruri amintesc că Mircea Eliade a înfiinţat catedra de istorie a religiilor care-i poartă numele. Stelian Pleşoiu a locuit o vreme în casa sotilor Eliade şi a povestit pentru “Ziarul de Vrancea” amănunte inedite despre ultimii ani din viaţa savantului.  Chiar dacă unii îl contestă şi acum, Mircea Eliade (1907-1986) rămâne una dintre cele mai luminate minţi ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, în tinereţe s-a apropiat de Mişcarea Legionară, afiliere de care nu s-a dezis niciodată. În timpul războiului a fost ataşat cultural la Lisabona, iar după război nu se mai întoarce în România, rămânând în exil la Paris. Aici o cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Christinel, născută la Tecuci. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago şi devine şeful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oraş unde se şi stinge din viaţă, la 22 aprilie 1986. Ştirea apare în România doar la rubrica decese a ziarului „România liberă”. (Apărut în Ziarul de Iaşi/ 22 august 2005) Eliade a refuzat să devină cetăţean american Reporter: Domnule Stelian Pleşoiu, aţi avut şansa să locuiţi în intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-aţi cunoscut? Stelian Pleşoiu: Sunt multe de spus, l-am cunoscut întâmplător, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat să merg la dânşii acasă să le rezolv nişte probleme legate de viaţa de zi cu zi. Aveau...

Despre dragoste şi ură