Alexandru Mirodan – „Autorul moare azi”

Dramaturgul Alexandru Mirodan, de origine română, s-a stins din viaţă la Tel Aviv, la vârsta de 83 de ani. În ultimii ani  s-a remarcat cu opera sa de referinţă: ”Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limba română”, apărută la Editura Minimum, care îi aparţinea. Emigrat în 1976 din România, a lăsat printre veteranii teatrului românesc amintiri frumoase. I s-a jucat chiar la Naţional o piesă: „Ziariştii”, cu aproape o mie de reprezentaţii. Trunchiată de cenzură, s-a bucurat de un succes enorm. Teatrul de comedie s-a inaugurat în Bucureşti cu „Celebrul 702” sau Autorul moare azi, o piesă de a sa cu actori de excepţie. Piesa a fost tradusă în mai multe limbi (spaniolă, engleză, franceză, sârbă, cehă), chiar înaintea apariţiei în limba română. Apoi, în ebraică. Ajuns în Israel, după ce a lucrat o perioadă la Muzeul Diasporei „Beth Hatefutsoth”, înfiinţează, împreună cu poetul Sebastian Costin, revista  de  limbă română „Minimum”. Alexandru Mirodan a tradus extrem de multe cărţi, în special romane poliţiste din seria Hercule Poirot, scrise de Agatha Christie, dar şi cartea ”Cazul Louise Laboine” de Georges Simenon. Topârceanu avea să-i scrie o dedicaţie: «Celui mai talentat dintre tinerii mei confraţi actuali şi celui mai temut dintre rivalii mei...

Nichita Stănescu – Sunt un om viu

Nichita Stănescu (31 martie 1933-13 decembrie 1983) este considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatura (1980). Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu,-„Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui meu … ” – s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, – „Mama mea, care m-a născut … ” -, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Vorojej. Tatăl Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse. Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc. Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”,Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător. În perioada 1944-1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952-1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universitaţii din Bucureşti. În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena...

Un politician pus pe căpătuială şi premierul pitic fac sală plină la Naţionalul clujean

Aflăm via Lilick că a început stagiunea teatrului politic. Un deputat, Bănescu, pus pe căpătuială alături de amicii săi politici, un profesor ajuns valetul acestuia, şi un premier pitic… Toţi acestia sunt personajele de tot hazul din piesa „Carre de aşi… cu valet” a dramaturgului Ion Valjan (1881 – 1960), activ mai ales in perioada interbelică, piesa pusă în scenă de regizorul Harry Eliad la Teatrul Evreiesc de Stat. Încă o dovadă că politicienii de ieri şi de azi au doar nume diferite şi că există o transcendenţă şi peste secole. atunci când unele dintre personaje îl numesc astfel pe colegul lor deputat, al cărui nume în dramatizare este, de fapt,...

Paul Lăzărescu: „Cu Adrian Marino am fost prieten mai bine de 60 de ani”

Interviu cu Paul Lăzărescu, fost director al cotidianului “Dreptatea” şi “Cotidianul”, prieten din copilărie cu Adrian Marino L-aţi cunoscut pe Adrian Marino în urmă cu vreo şase decenii. De ce credeţi că astăzi a ajuns atât de interesant? „Trăim într-o Românie care categoric nu este a  noastră”, Adrian Marino Mă bucur că şi după plecarea lui la cele veşnice provoacă dezbateri. Prin structura sa sufletească, prin educaţia şi formaţia sa ulterioară a fost un adevărat savant. A muncit enorm. Tot timpul era ocupat doar de munca lui. Dar şi interesat de viaţa socială. Poţi comanda „Viaţa unui om singur” aici. Cum l-aţi defini? A fost un ideolog proeuropean. A luptat întotdeauna, indiferent de vremuri politice, pentru libertate şi dreptate socială. Era un iluminist întârziat. Toată doctrina lui pleacă de la neopaşoptism. Era un liberal pur-sânge. În sensul ideilor. Dar în 1945 era membru al TUNŢCD. Pentru opiniile sale a şi fost arestat. Ce a făcut? A încercat, împreună cu noi, după iulie 1947, să formeze o şcoală de cadre a PNŢ în care să se discute principiile de bază ale doctrinei noastre: democraţie desăvârşită, morală creştină, justiţie socială, patriotism luminat. Nici până astăzi nu s-au găsit documentele ideologice pentru care a fost şi el, alături de alţii, arestat. Cum l-aţi cunoscut? În anii de liceu, la Iaşi. Marino scria înainte de 1944 la Jurnalul  literar al lui George Călinescu.  Şi mergeam împreună cu el la cursurile de la Universitate ale acestuia. A ajuns asistentul profesorului. Da. În compendiul de istorie al literaturii, Călinescu scria atunci despre Marino: “ E mai ales un eseist, curios, mare scotocitor de cărţi, cu un stil intelectual de expresie livrească .”  Nu a stat mult la catedră. Când s-a despărţit de Călinescu? În Tribuna poporului, George Călinescu i-a făcut un portret  negativ, foarte negativ lui Iuliu Maniu. S-au despărţit rapid din incompatibilităţi ideologice. Lui Marino nu-I plăcea oportunismul politic şi compromisurile pe care le făcea cu comuniştii. În „Viaţa unui om singur,” Marino scrie că se bucura de o opulenţă sfidătoare. Cât se poate spune…era totuşi profesor la Universitatea Bucureşti. Avea tablouri. Cumpăra mobile stil, birouri mai speciale de la foştii burghezi. Două destine diferite. Unul s-a predat comuniştilor, iar altul a făcut puşcărie. Marino a fost arestat în 1949. După o perioadă grea...

„Avatar”, detronat de pelicula „Shutter Island” în România

„Shutter Island”, noul film al lui Martin Scorsese, care il are pe Leonardo diCaprio în rolul principal, a detronat  „Avatar”-ul lui Cameron în box-office-ul românesc. În weekend-ul premierei, „Shutter Island” a avut incasări de 386.904 lei si peste 20.000 de spectatori. „Avatar”-ul lui James Cameron a avut, weekend-ul trecut, încasări de 364.353 de lei şi 16.422 de spectatori. Pe locul al treilea în box office-ul românesc s-a clasat „Ziua Îndrăgostiţilor/Valentine’s Day”, cu încasări de 155.805 lei şi 9.493 de...

Surprinzătoarea aventură a lui Conrad Haas continuă

Conrad Haas, un fost un gard imperial, trimis în 1551 de curtea de la Viena la Hermannstadt (Sibiu) pentru a organiza Arsenalul local, provoacă nelinişti şi azi. El a rămas în istoria aviaţiei ca inventatorul rachetei în trei trepte, procedură ce se foloseşte şi azi de către NASA. Temerara acţiune a lui Alexandru Todericiu de a-l repune pe un soclu meritat este de departe de a fi finalizată. De zilele trecute are un monument în curtea Academiei române din Bucureşti. Autor al lucrării este Mihai Rusen. Dezvelirea acestuia s-a făcut în faţa viceprimarului Vienei, Renate Brauner, a primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu, a ambasadorului Austriei şi a fostului preşedinte Emil Constantinescu. O copie similară ar fi trebuit să fie montată şi în Dornbach, suburbia vieneză unde se presupune că s-ar fi născut inventatorul. Încercarea de a-i găsi un loc şi la Sibiu a dat greş datorită dezinteresului autorităţilor locale. Istoria descoperirii savantului uitat Doru Todericiu, un cercetător român, a găsit manuscrisul Varia ll 374, în 1961, în Arhivele oraşului transilvănean. La scurt timp, a publicat o carte despre descoperirile pirotehnice şi nu numai ale eminentul austriac. De ce e important manuscrisul? Acesta fiind un coligat, cuprinde trei părţi deosebite şi un atlas de artilerie legate împreună, într-un volum gros. Descoperitorul acestuia mărturisea: „Rachetele desenate de Haas pe fila 201 şi pe dosul ei, reluate mai departe, evadau, prin aspect şi funcţiuni, din matricea timpului în care au fost schiţate după modele reale experimentate, fiabile la nivel tehnic. Desenul de pe fila 201 faţă reprezenta o rachetă cu trei trepte de aprindere, cel de pe versoul acestei file o rachetă cu două trepte de aprindere, utilizată ca mijloc de transport (se văd trei bile aşezate sub coafă, care trebuiau să ia foc după ce racheta ajungea în locul dorit) (vezi fotografia). Mă găseam deci în faţa celor mai vechi imagini cunoscute până în prezent ale unor rachete multiple cu mai multe trepte de aprindere succesivă. Amănuntul că fiecare desen era marcat cu iniţialele lui Haas şi datat devenea de mare valoare. Creaţia tehnică vizionară, dar în acelaşi timp practică a lui Haas, pe care o “descoperisem”, purta o dată bine precizată şi de necontestat – anul 1529.” Cartea profesorului Doru Todericiu a fost arsă de către securitate imediat de...

Olga Pfeiffer Cunescu – O călătorie gratuită. Românii în Gulagul sovietic

O călătorie gratuită. Românii în Gulagul sovietic La insistenţele fiicei sale, Olga Pfeiffer Cunescu, o doamnă în vârstă se hotărăşte, cu câteva luni înainte de a muri, să povestească în scris un episod din tinereţea ei: deportarea în Rusia comunistă, într-un lagăr de muncă silnică din munţii Urali. Întâmplări dramatice şi situaţii limită sunt povestite cu detaşarea conferită de înţelepciunea vârstei şi de credinţa în Dumnezeu. La urma urmei, nimic din ceea ce ni se întâmplă – bine sau rău – nu se petrece pe la spatele lui Dumnezeu, fără ştirea şi voia Sa, ni se sugerează printre rândurile acestei cărţi, împreună cu faptul că iubirea şi marile prietenii pot înflori şi în condiţii extrem de...