Dispută pe manuscrisele lui Kafka

Manuscrisele lui Kafka nu au fost distruse, după moartea sa, aşa cum îşi dorea autorul evreu de origine cehă. Cărţi precum: “Castelul”, “Procesul” şi “America” nu ar mai fi fost opere de referinţă  ale literaturii de secol al XX-lea dacă i se respecta dorinţa. Manuscrisele ce trebuiau distruse au rămas, însă, în grija lui Max Brod până la moartea sa şi apoi în grija secretarei sale, Ilse Ester Hoffe, care la rândul ei le-a lăsat moştenire, înainte de a muri, în 2007 – la vârsta de 102 ani – celor două fiice ale sale, Eva Hoffe şi Ruth Wiesler, care se luptă acum în...

Cristoiu, de la Historia la Eminescu, tot prin Pufu

Ion Cristoiu are 49% din acţiunile editurii Eminescu. Recent a achiziţionat, împreună cu Vlad Pufu (fostul său colaborator din vremea de glorie a Bulinei roşii), compania, încercând să revitalizeze publicistica interbelică. După ce au eşuat financiar cu Historia, cei doi mai fac o încercare, graţie aptitudinilor manageriale ale lui Pufu, personaj puţin cunoscut la Bucureşti. După ce Cristoiu l-a făcut celebru, Vlad Pufu s-a retras la Buzău unde a avut mai multe iniţiative antreprenoriale, inclusiv cu echipa de fotbal Gloria din Crâng. A înfiinţat trustul de presă Evenimentul românesc. A editat cotidianul Şansa, a avut un post de radio, unul de televiziune, făcând diferenţa printre grupurile de interese locale. Acum ei cred că pot relansa o editură de tradiţie exploatând potenţialul copleşitor al scrierilor interbelice, pentru care cei 70 de ani au trecut. Deci nu mai mai au de plătit drepturile de...

Basarab Nicolescu: „Doar sentimentul comuniunii cu Dumnezeu este individual”

Basarab Nicolescu îşi recâştigă şi în România prestigiul pe care l-a avut la nici 26 de ani când, în plină afirmare, îi apăruse la Editura pentru literatură: Cosmologia „Jocului secund”, o carte de referinţă despre opera lui Ion Barbu.  După experienţa franceză, locul în care şi-a împlinit o carieră de invidiat în fizică, logică, religie şi critică literară, s-a reîntors în ţară. Coordonează la Curtea veche o colecţie de referinţă despre ştiinţă şi religie. – De ce aţi plecat? – Ca să-mi salvez sufletul. – Prin anii 1968, mulţi l-au apreciat pe Ceauşescu pentru că a condamnat invazia sovieticilor în Cehoslovacia. – O anumită deschidere…dar eu eram hotărât mai demult să plec. – Cum aţi plecat? – Cu o bursă a guvernului francez. Alexandru Rosetti a garantat pentru mine. – Cum aţi descrie anii exilului? – Tragedie personală, dar şi fericire. -I-aţi cunoscut pe Eliade, Ionesco, Cioran. Nu e o împlinire? – Desigur. Dar acum regret că nu l-am frecventat mai mult pe Cioran. Credeam pe atunci că trăieşte un alt univers decât al meu. – Ionesco spunea mereu „NU”? – Când am primit odată un premiu, a replicat: „Până acum doar un singur român este membru al Academei franceze. De acum pot fi doi.” – Flatantă replică. – Spre sfârşitul vieţii devenise un mistic. Mă tot interoga despre moarte. De parcă fizica dădea răspunsuri în acest sens. La biserica română din Paris stătea în primul rând cu babele. – I-aţi scris postfaţa la cartea lui Andrei Şerban. Dar el nu suportă să fie încadrat în teorii sau matrici estetice. Cum de s-a aplecat un fizician asupra unei opere greu de încadrat? – Suntem fraţi spirituali. – Sunteţi la vârsta în care mulţi şi-ar scrie autobiografiile. De ce nu o faceţi? – Prefer să vorbesc despre alţii. Astfel, vorbesc implicit şi despre mine. – Ce legătură există între Jakob Böhme şi mecanica cuantică? – Niciuna. Böhme trăia pe timpul lui Galileo Galilei, preocupat de filosofia naturii. Prin anii ’70, Joseph Needham lansa public întrebarea de ce ştiinţa a apărut în Europa şi nu în civilizaţii mai vechi. Am căutat să găsesc rădăcini creştine. -Şi aţi găsit? – Dogmele au permis o comuniune cu omul. Acolo unde Galileo Galilei, teolog fiind, a văzut ruptura, Böhme, comuniunea. – Dar cuantica? –...

Serghei Dovlatov – Compromisul

Din afară, jurnalismul poate părea o profesie frumoasă, plină de neprevăzut şi aducătoare de celebritate. Însă din culise, ei bine, de aici perspectiva e cu totul alta. În căutarea unei slujbe, jurnalistul Serghei Dovlatov îşi reciteşte articolele scrise pentru un ziar din Estonia sovietică şi conchide cu amărăciune că totul se rezumă la „zece ani de minciună şi de prefăcătorie“. Dincolo de cuvintele scrise la comandă, dincolo de compromisul cu minciuna, există totuşi „nişte oameni, dialoguri, sentimente, viaţă“ pentru care merită să demonstrezi că jurnalismul e o „muncă utilă“ în orice societate. Compromisul nu e numai o confesiune. Order Compromisul Preţ @ RON26,90 Qty: Adauga in cosul de...

Un haitean, laureat al premiul Benjamin Fondane, instituit de ICR Paris

Scriitorul haitian Jean Métellus va primi în ziua de 18 martie, la Palatul Béhague, sediul Ambasadei României la Paris, premiul  Benjamin Fondane, un autor de prestigiu, de origine română care a scris în limba lui Moliere şi a plecat recent la cele veşnice. Jean Métellus s-a născut în orașul Jacmel din Haïti în 1937 și s-a exilat la Paris în 1959.  Remarcat la debuturi de André Malraux pentru volumul « Au pipirite chantant» (1975), Jean Métellus a publicat peste 20 de volume de poezie, proză, teatru și eseuri, fiind distins în 2006 cu marele premiu internațional de poezie Léopold Sédar Senghor pentru întreaga sa operă. În 2008 i se acordă în Franța importanta distincție Cavaler al Legiunii de Onoare. Printre scrierile sale de mare succes la public și la critică se numără : « Jacmel, ou le crépuscule » (roman, 1982) ; « Anacaona » (piesa de teatru, 1986)  și volumele de eseuri « Haïti, une nation pathétique » (1987) , « De l’esclavage aux abolitions – XVIIème – XXème siècles » (1998), precum și cartea de interviuri cu Françoise Naudillon, intitulată « Des maux du langage à l’art des mots »...

Lumea cărţii se scufundă

Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care am auzit şi noi de la cei mai în vârstă. Nefericitul Oprescu trebuie că plăteşte acum din greu favorurile bucureştenilor care l-au ales la primărie pe vorbe goale şi umflate. Acum, de unde, de neunde, trebuie să scoată şi fondurile, şi plugurile, şi sarea, căci altfel oraşul va pieri sub troiene. Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capu-n jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe. Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea. În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa numele cu pietatea datorată unor nemuritori. Ce ar fi Germania fără Goethe, Franţa fără Hugo sau Baudelaire, noi fără Eminescu? Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii. În regimul trecut, ca să zicem aşa, cărţile au avut o importanţă mult mai mare în viaţa oamenilor. Erau singurul mijloc de „entertainment” cotidian, ieftin şi la-ndemână, în condiţiile în care televiziunea era...

Un ţărănist la Filarmonica „George Enescu”

Andrei Dimitriu a fost numit director interimar al Filarmonicii Naţionale „George Enescu” din Bucureşti, după pensionarea lui Cristian Mandeal, apărută în urma unui scandal de proporţii cu angajaţii care l-au acuzat că a folosit Filarmonica în interese private. Andrei Dimitriu face parte dintr-o veche familie ţărănistă. Fratele său geamăn, Sorin, a fost unul dintre cei mai marcanţi lideri ai Fondului Proprietăţii de Stat. Pe vremea când el, Andrei, conducea Societatea Română de Radio, instituţia a ajuns pentru prima oară după un deceniu pe profit. Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, cel care l-a numit, îl consideră un profesionist venit din afara sistemului care ştie arta managementului...