Clădiri stil bibliotecă

Ole Bouman, directorul Institutului Olandez de Arhitectură, în noua sa carte Architectuur als noodzaak („Arhitectura ca necesitate„, publicată de NAI Uitgevers, există o versiune în limba engleză, Architecture of Consequence), consideră că breasla sa ar fi contribuit la actuala criză globală, construind „clădiri fără a se preocupa de probleme cum ar fi accesibilitatea, rentabilitatea socială, consumul de energie şi gestiunea în viitor„, informează PRESS Europe. Chiar dacă, pentru Bouman, arhitectura este în mare parte responsabilă pentru actuala criză globală,  arhitecţii sunt cei care pot şi oferi soluţii. Dar ar trebui ca ceva să se schimbe în această profesie. Pentru început, arhitecţii trebuie să termine cu cearta dintre arhitectura modernă şi tradiţie, care durează de aproape un veac. În al doilea rând, în loc să inventeze „concepte ingenioase„, după care aleargă mulţi arhitecţi, aceştia ar trebui să se dedice lucrurilor de care societatea are nevoie. În condiţiile criticii formulate de Bouman, avizat în domeniu, pe Scheepstimmermanstraat din Amsterdam ultimele clădiri construite sunt sub formă de...

La Ikea, o bibliotecă se produce în trei secunde

National Geographic a pătruns zilele trecute în tainele celei mai cunoscute fabrici de mobilă din lume, Ikea. În Suedia se produc peste 10.000 de propduse pentru 600 mil de  clienţi din toată lumea. Biblioteca reprezintă, conform documentării jurnaliştilor, produsul care se produce cel mai repede. La fiecare trei secunde roboţii industriali mai „nasc” un nou raft pentru cărţi. Marca cea mai renumită a fabricii scandinave este Billy, biblioteca vândută în peste 40 de milioane de exemplare. După ce rumeguşul sau buştenii intră pe la un capăt al insta laţiei automatizate şi ies, la celălalt capăt, sub formă de plăci, acestea sunt imediat expediate către duzina de furnizori din Scandinavia pentru a fi transformate într-un produs clasic al fabricii: biblioteca...

Cicerone Ioniţiu – Memorii. Volumul I: Din ţara sârmelor ghimpate

Volum apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România După un deceniu de luptă împotriva abuzurilor din penitenciarele şi lagărele regimului comunist, Cicerone Ioniţoiu a ieşit din infern hotărât să spună adevărul despre genocidul la care a fost supus poporul român în această perioadă întunecată a istoriei sale. Nici în închisoare, nici în lumea liberă, unde a ajuns în 1979, nu a abdicat de la crezul său, acela de a-şi ajuta tovarăşii de suferinţă şi de „a căuta în permanenţă în cutele cele mai ascunse ale memoriei pentru a aduce la suprafaţă fapte şi oameni” care au făcut cinste unei generaţii lovite de istorie. Impresionantei sale opere de documentare asupra Gulagului românesc i se adaugă acum memoriile – programate să apară în trei volume –, pagini cutremurătoare despre destine cumplite, suferinţă, tortură, trădare, dar şi despre compasiune, iubire, solidaritate şi dârzenie de neclintit. „Cicerone Ioniţoiu a stat în inchisoare mai bine de un deceniu şi s-a aflat sub supravegherea Securităţii aproape întreaga viaţă, pentru că a crezut în democraţie, în valorile sale, în opoziţie cu regimul comunist. În 1989 comunismul s-a prăbuşit, oferindu-le lui şi celor de seamă şi din generatia sa dreptatea istorică de a putea fi socotiţi, în raport cu comuniştii şi securiştii care i-au închis şi torturat, cei neînvinşi.” (Marius Oprea)  ...

Se caută volume de Ezra Pound pentru maestrul Fănuş Neagu!

Fănuş Neagu împlineşte în a doua zi de Paşte, pe 5 aprilie, 78 de ani. Unul dintre cei mai prolifici scriitori, considerat de unii Păstorel Teodoreanu al modernităţii, de alţii, simplu, Nea Fane, e pironit la pat de o boală încurabilă. „Zi-i că am neoplasm, că doar eşti intelectual, nu cancer”, i-a replicat recent lui Ovidiu Ioaniţoaia. Omul care a trăit şi i-a supravieţuit lui Stalin, dribleurul de geniu al cuvintelor, un fel de Dobrin al scrisului, mereu cu capsa pusă, rău de gură, dar magistru la scris, a călătorit prin două regimuri mereu cu vagon Lee. De pomină rămân în istoria presei întâmplări legate de el. La Campionatul Mondial din 1966, din Anglia, fiind trimis special al presei de partid, nu a mai ajuns la Londra şi a preferat să rămână cu bunul său prieten Ion Băieşu în Paris, de unde urmărea meciurile pe un proiector şi dădea cronici prin telefon. Secţia de partid i-a băgat în şedinţă pe ceilalţi gazetari acreditaţi: „Tovarăşi, aţi ajuns degeaba la Londra. De ce nu relataţi precum tovarăşul Fănuş, la care se vede că e acolo? Voi daţi doar minutul şi scorul”. Fănuş Neagu continua să trimită corespondenţe din Paris ca şi cum ar fi fost în Anglia. Pe patul său de la Elias e trist că nu mai poate bea un vin, din acela gurguliu, dar citeşte. Simte că nu a acumulat destul. Caută volume de Ezra Pound şi nu le găseşte. Scrie la ultima lui carte: “Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie”, locul unde noi vom trăi o anumită formă de existenţă. Tânărul plecat cândva din Grădiştea, alintat de mama Fănuş, nu ştia la acea vreme că numele său va ajunge în elita Academiei Române. Acum, pe un pat de spital, mărturiseşte o viaţă plină de împliniri literare şi un destin deloc tragic. Prin el parcă şi cuvântul s-a mai rotunjit, iar limba a primit un alt gust prin metaforele unui împătimit al lojelor stilistice şi un nebun al gradenelor literare. În anul 1954 debutează cu povestirea „Duşman cu lumea”, în revista Revista „Tânărul scriitor”. În anul 1959 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de...

Un om deasupra vremurilor

Marius Ghilezan Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură.Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediat la prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa să fie vînatul vînător. A fost un om de idei, o personalitate complexă, care nu se putea remarca în afara comunităţii din care aparţinea. Chiar dacă nu s-a tras de şireturi cu vulgata culturală de la noi, a existat în conştiinţa vremii şi i-a păsat de tot ce se vorbeşte despre opera sa. Nici un rînd în carte despre acest sentiment. Înroşea maşinile de multiplicat, lua poşta cu asalt, purta corespondenţe critice, scria la orice revistă, fiind nu numai un consumator al slovelor de alţii tipărite, dar şi un denunţător al expresionismului retard, prin metodele elevate ale intelectualului de condiţie. Vedea limpede cînd alţii bîjbîiau, cerea liberalizarea culturii cînd toţi voiau privatizare MEBO, invoca spiritul de competiţie şi dialogul cînd din piaţă răbufneau invective şi huiduieli. Luînd butada lui B. Franklin: „numai sacul plin stă în picioare“, prin publicistica sa din anii ’90, a fundamentat principiul sănătos al afirmării micii proprietăţi, pentru că, vorba sa, numai omul avut are pentru ce să se bată. Privea spre viitor cu o determinantă convingere. Parcă i-ar fi scris prefaţa Aristocraţiei spiritului lui Rob Riemen. Marino a...

Năstase de 1 Leu

Adrian Năstase, ca autor sau ca politician, nu mai vinde. Fostul prim ministru al României, unul dintre cei mai influenţi şi mai autoritari şefi de guvern, a publicat în octombrie 2004 cartea: „De la Karl Marx la Coca-cola.” Ori scriitorul nu mai e căutat, ori subiectele transcendenţei nefireşti de la Marx la Coca nu sunt de actualitate. Cert este că pe site-ul editurii Nemira cartea a ajun la 1...

Pentru a promova „Parfumul văduvei negre,”Oana Stoica Mujea se îmbracă în mov

Oana Stoica Mujea va lansa la Buzău, în ziua de 2 aprilie, decretată ad-hoc de lumea virtuală, drept NoBăsescu Day, ultimul său volum „Parfumul văduvei negre.” Pe blogul său declară că se va îmbrăca în violet. „Mă gândeam să-mi iau un ciorap negru şi unul mov. Asta dacă găsesc ciorapi mov, că ultima oară când am întrebat nu mai erau. Se înghesuie lumea la culoarea asta,” comentează...