Ura d-ului Dan Ungureanu

Liviu G. Stan Pentru unii oameni, ura e un nutriment vital. Respiră, mănâncă şi defechează ură. Fiind un sentiment extrem de dinamic, deci funcţionând pe bază de negaţii, interpretări turate la grad de psihoză şi “descinderi” epistemologice cu piciorul în uşă, ura îi lasă celui care urăşte impresia că orice “subiect” pasibil de verticalitate în gândire şi simţire este, fără dubii, un impostor. Mai mult, că simţirea şi gândirea sunt doar nişte “chestii” gonflate, nişte manierisme duminicale bune doar de “vomat” pe masă în timpul unei conversaţii cu pretenţii elitiste. Dacă mai adăugăm urii şi o plăcuţă de înregistrare ideologică, de exemplu una stângistă, atunci amestecul care va rezulta va fi unul de-a dreptul letal: un cocktail de idiosincrazii psihologizante, de adolescentisme sorbonarde şi frustări păgâne ce întunecă raţiunea şi schilodesc sufletul. Un exponent fertil şi consecvent al acestui cocktail pare a fi d-ul Dan Ungureanu. Cu Lenin cântându-i din bandură pe un umăr şi cu Stalin jucându-i biliard pe celălalt umăr (cunoaşte exact d-ul Ungureanu în ce context se manifesta patima pentru biliard a lui mister Visarionovici), d-ul Dan Ungureanu, cocoţat pe puntea unei combine lingvistice marca KrAZ, falnic precum o rafinărie sub soarele moscovit şi revoltat ca un cireşar păcălit la barbut, treieră de zor ura de pe ogorul revistei Cultura (fostă publicaţie culturală de prestigiu, actuală gradiniţă de stânga). Ca stângist, d-ul Dan Ungureanu, respectând o tradiţie atent supravegheată, ştie una şi bună, şi o exemplifică cu nobila spumă a turbării: unica raţiune pentru care Dumnezeu trebuie să existe este aceea de-a fi doar un birou de plasare a forţei de muncă. Ca intelectual, d-ul Dan Ungureanu, minuţios în instincte şi minimalist în preferinţe, nu face rabat de la nici o formă de linşaj dialectic ce ar trebui să ni-l prezinte în lumina unui atlet al urii. Evident, unul pictat în culorile de peruş bălţat ale marxismului bibliografic. D-ul Dan Ungureanu urăşte cu o viteză ce-ţi taie respiraţia şi în faţa căreia nu poţi opune decât dorinţa de-a nu schimba vreodată rolurile cu domnia sa. Ori de câte ori izbucneşte din tufiş pentru a-şi cinsti cititorii cu un atac aşa-zis demisficator, d-ul Dan Ungureanu îşi alege victimele cu grijă. Dacă vreţi să aduceţi cumva în discuţie criminalitatea bolşevismului, atunci, la răscruce de vânturi, vă va ieşi,...

Herta Müller: “Mie îmi place mai mult să nu scriu”

Din nou, o critică dură la adresa netz-ului Securităţii La prima conferinţă de presă organizată la Bucureşti după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller, fiind invitată de Gabriel Liiceanu (foto) a deplâns din nou prezenţa în poziţii de comandă a foştilor securişti. “Dacă la ultima mea vizită, unui prieten care a venit la mine la hotel să mă invite la masă i s-au cerut actele pentru a completa un formular de vizită, ei sunt peste tot nu s-au dizolvat în aer”. Au posturi bune, se bucură de privilegii. Au căzut în picioare, cum s-ar zice. Ei îşi trăiesc a doua viaţă după dictatură”, a completat autoarea germană de origine română la conferinţa de presă care a avut loc la Intercontinental. Dacă e iar urmărită de ofiţerii unui serviciu care i-au fîăcut în tinereţe viaţa un calvar, s-a declarat nepăsătoare. “N-au decât să caute ce ochelari port, ce pantofi încalţ. Ei sunt un rău mai mare pentru România decât pentru mine“. Credeam, la fel ca toţi românii, a mai completat ea, că după căderea dictaturii “lucrurile se vor clarifica, dar ei continuă să facă un netz (o plasă) de interese, se cunosc între ei, se servesc reciproc. ” Fiind întrebată de unj ziarist român ce ar trebui să se întâmple în România ca să se întoarcă, a replicat ferm: “treaba acestei ţări nu e să mă simt eu bine, ci milioanele de români să se simtă bine în propria lor ţară.” „Oskar Patior era un om chinuit” Ziariştii germani nu au ratat tema la zi, impusă de Securitatea care nu doarme, nu moare, doar veghează: Oskar Pastior, colaborator. “S-au legat de un om zdrobit, proaspăt ieşit din lagăr. Pe timpul acela dacă nu scriai cum ţi se dictează, puteai să fii închis. Ce era să facă? Să se spânzure? Trebuie să ne uităm la toate circumstanţele raportărilor lui. Oricum, după fuga sa din România, s-a confesat serviciilor din Germania, dorind să scape de această povară,” a mai spus Herta Müller. Era un om chinuit, a concluzionat autoarea Leagănului respiraţiei, un roman inspirat din viaţa lui Pastior. Fiind provocată insistent de către jurnalişti despre cele mai frumoase lucruri din România, a răspuns sec că nu-i plac superlativele. Totuşi, spre final a evidenţiat bunătatea micilor, a zacuştii şi gustul lubeniţelor, asta...

Există o literatură a fotbalului?

Cine mai are nevoie de ficţiune când stadioanele sunt pline de intrigi, emoţii şi conflicte? Deobicei femeile citesc mai mult decât bărbaţii cărţile despre fotbal, probabil ca să poată să-i înţeleagă mai bine. De ce pun ei atâta pasiune în sportul cu balonul rotund? Extrema se trage spre cornerul de cuvinte, centrează o metaforă, figura de stil se înalţă, mingea loveşte alineatul, revine şi autorul golului e pus între coperţi:) Am selectat din Magazin doar câteva titluri: Fault. Lumea secretă a organizaţiei FIFA Un Nick Hornby de Banat? Furia Febra...

Securitatea loveşte şi fuge

Securitatea cea nouă şi cea veche l-a stigmatizat pe Oskar Pastior, punându-i pe frunte eticheta de informator. Un alchimist al cuvintelor, cum demult nu am mai citit (recomand Jaluzele deschise, jaluzele închise, apărută recent la editura ART), este pus la zid pentru un şantaj ordinar din vremuri apuse. Dosarul săunu ar fi apărut, dacă viaţa lui de gulag nu ar fi fost urcată pe postament literar de Herta Muller.  În Leagănul respiraţiei, poetul sibian este întruchipat în personajul Leo Auberg, un tânăr de 17 ani deportat într-un lagăr de muncă forţată. Dacă nu ar fi scris  laureata Premiului Nobel despre suferinţa acestui remarcabil prestidigitator al vorbelor, tovarăşii nu ar fi săpat în tenebre. Şi cât de mişeleşte au lovit, direct în presa germană, ştiind că autoare vine la Bucureşti. Nu întâmplător am lăudat editorialul lui Mihail Gălăţeanu care spune că Securitatea i-a dat Nobelul Hertei Müller Dacă nu ar fi ostracizat-o, poate autoarea nu ar fi dezvoltat aşa un complex al revoltei, în aproape 20 de cărţi. Aici a biruit şi hulita instituţie. În rest, apar doar anumite dosare, cele care convin serviciilor secretete. Ofiţerilor activi, foşti delatori ordinari, care colcăie prin administraţie, presă şi lumii afacerilor nu li se găsesc nici măcar o filă. Asta nu-i absolvă, pentru că vorba mea, timpul îi biruie pe toţi. HRISTOŞI SĂ FIŢI, NU VEŢI SCĂPA NICI ÎN...

Povestea celor două milioane de dolari ale lui L. M. Rocha

Luis Miguel Rocha nu e un scriitor necunoscut publicului românesc. La Tritonic i-au apărut deja două cărţi din ceea ce va fi…o sexologie, graţie Publisherului american: Papa trebuia să moară şi Ultimul Papă. Născut în Portugalia devine jurnalist, un fel de producător de televiziune. La 34 de ani publică prima sa carte. Aşa ajunge să trăiască doar din scris. După doi ani îi apare a doua. Ziarista Sarah Monteiro, personajul său principal, investighează  moartea Papei. Câştigă ceva bani din drepturile de autor. Are şi o mică editură în ţara sa natală….Până într-o zi. Când dă norocul peste el. O compatrioată, angajată a Random House din NY, îi citeşte volumele şi-l recomandă celebrului editor american. „Poţi să vii săptămâna viitoare la New York?” aşa sună invitaţia, conform relatărilor lui Bogdan Hrib, editorul său din România. Ia avionul şi se întâlneşte cu vicepreşedintele companiei americane. Acesta, ursuz, ca orice om de business îl chestionează despre planurile de viaţă, despre activitatea sa curentă, chiar şi despre relaţiile conjugale. Nu pare interesat din prima. Totuşi, spre sfârşitul reuniunii îl întreabă dacă se simte în stare să-şi ţină în viaţă personajul incă trei cărţi. Portughezul priveşte uluit, siderat, oarecum complexat. Compatrioata sa îi face semn din cap. Afirmativ. Publisherul îi cere ca în trei zile să creioneze următoarele trei cărţi. El de abia terminase pe a treia. Revine, cum au convenit, după 48 de ore, cu încă trei sinopsisuri. Greuceanul din Random House citeşte sictirit, detaşat şi uşor ironic. Se retrage. Moment culminant. Pe uşă apar trei indivizi, care avea să afle şi el, erau juriştii. I se pune pe masă un contract. de 52 de pagini. La vederea sumei de 2 milioane este şocat. „Autorul are nevoie de timp să citească prevederile…”, spune cinic vicepreşedintele şi se retrage. Ochii lui Rocha sunt tulburi. Protectoare sa portugheză îi face semn să parcurgă textul. Mintea lui se înţepeneşte, conform relatărilor, la cifra de 1 milion de dolari avans. După mult timp de la semnarea contractului îşi dă seama că până în 2015 este sclavul lor. „Aşa sclav să tot fii!”, ar zice scriitorul român. Evident că din 2015 îl aşteaptă un contract pentru film, că doar nu investesc americanii 2 milioane USD, fără a calcula şi beneficiile ecranizărilor. Aşa e la...

Câţi scriitori trăiesc din cărţile lor?

Le Monde a lansat la începutul acestei luni o amplă anchetă despre câţi scriitori pot trăi din scrisul lor,  din vânzări şi din comercializarea drepturilor adiacente (scenarizări, adaptări la radio sau la televiziune, etc.). În general se spune că un scriitor îşi poate permite să trăiască din scris dacă vinde, anual, peste 30 000 de exemplare din cărţile sale. Cei care ajung la această cifră sunt însă puţini: este cazul cu Michel Houellebecq (ultimul său roman, „Harta şi teritoriul”, apărut luna aceasta, s-a vândut într-o săptămână în 190 000 de exemplare), susţine Matei Vişniec la RFI. Orice scriitor care se respectă din Occident are un agent literar, care se ocupă de relaţia cu editorii, mass-media, firmele de promovare. Recent am postat un articol despre Modelul de lansare a unei cărţi – Widukind. Scriitorii români nu au agenţi literari. Acţiunile ICR de tipărire în străinătate a volumelor unor scriitori agreaţi nu sunt de mare anvergură. Conform unor date oferite recent de România liberă, tirajele sunt modice. Deci şi autorii primesc sume infime de bani. Foarte puţini au reuşit pe cont propriu în străinătate. Gabriela Adameşteanu este un exemplu. Cartea ei „Dimineaţa pierdută” a apărut în şase limbi, după ce prestigoasa editură franceză Gallimard a publicat o primă ediţie. „Banii îmi ajung să supravieţuiesc”, îmi spunea recent prolifica autoare româncă, o Hortensie Papadat-Bengescu pe stil nou. Dacă Mircea Cărtărescu a dat lovitura cu „De ce iubim femeile„, încasând aproape 20.000 de euro din drepturile de autor, Radu Aldulescu, un alt scriitor prolific, trăieşte din salariul mediu pe economie.Acestea avea să spună recent că un autor român care vinde peste o mie de exemplare poate să se considere fericit.Nici Cătălin Dorian Florescu, român stabilit în Elveţia, câştigător a mai multor premii internaţionale, având poveşti bine scrise despre personaje reale, nu vinde prea mult în România. El mărturisea recent unui prieten că trăieşte dooar din scris. În fiecare an publică o carte.   Manuscrisul „Zairei”, ultima sa creaţie literară, l-a trimis la trei edituri. A ales varianta cu banii cei mai puţini (în jur de 12.000 de euro) dar care îi oferea un plan riguros de marketing. La noi, doar Stoian G. Bogdan, un poet care a luat toate premiile literare posibile anul acesta, a încasat 1.000 de euro la predarea manuscriului unei...

Atelierelaţionale au durat „Până mereu”

Atelierelationale la ediţia a ll-a. Cafeneaua Dalles. Sâmbătă 18 septembrie 2010. Răzvan Ţupa l-a avut ca invitat pe poetul Gabriel Daliş care a citit din „Până mereu”, noul său volum de poezie. Din sală, Johanna Purdea, Răzvan Mihalache au citit din creaţile lor literare. Versurile care puteau fi reduse la un sms au fost notate. Cei din public au avut caiete în care notau ce li s-a părt mai interesant. Pentru ediţia a lll-a se pregăteşte Claudiu Komartin, un alt poet din Berceni, bine cotat de critici. Acţiunea va avea loc 25 septembrie, tot la Cafeneaua Dalles. Evenimentul săptămânal este organizat de Libraria Dalles, BoomLIT.com și Bookiseala.ro. Cu acest prilej, publicului i s-a reamintit vorbele lui Gellu Dorian care spunea în “Convorbiri literare”: “După Nicolae Labiş, Suceava ne trimite un alt poet de calibru – pe Gabriel Daliş”. „Până mereu” poate fi achiziţionată din Magazinul Bookiseala.ro, la preţul de 15...