Ion Zubaşcu: „Niciodată unealta n-a stăpânit uneltitorii”

La atelierelaţionale #5, Ion Zubaşcu n-a venit cu cetera, doar cu imensa sa poftă de viaţă. A citit poeme din ultimul său volum Moarte de om, „carte despre boală şi moarte”, aşa cum a descris-o chiar el: „pentru o reinventare a umanului.” Dacă Splendoarea cu citostatice evoca realitate sumbră, umorul moroşanului a fost debordant. Vorbind despre poeţii dispăruţi: Nichita Stănescu, Ion Monoran, Gheorghe Crăciun, a precizat liric, nu dramatic, în faţa audienţei, majoritar tânără, că „moartea îmi acordă o ultimă şansă: să-i ajung, chiar să-i întrec/am o inegalabilă ştiinţă de a muri.” Tată a patru copii, şi-a amânat vreme de mai multe decenii expresiile lirice, pentru că trebuia să le asigure un trai. Totuşi, a recunoscut că întreaga sa familie a considerat creaţia ca pe un act al supravieţuirii. Acum, unul dintre fiii săi scrie şi el, asemenea mamei, tatălui şi a bunicilor. a ales balada despre haiducii timpurilor noastre, un gen epic uitat. El care nu se consideră aparţinător niciunei generaţii – dar ce Shakespeare, Goethe, Dante ţin de o epocă? – a adus o critică dură post-rimbaudismului, considerând că 130 de ani s-a scris doar pentru raft, pentru ochi şi prea puţin pentru oameni. Ca unul care a iubit mereu mulţimea, a deplâns inexistenţa funcţiei fatice a comunicării de azi când nu se ştie cine e de partea opusă a computerului. „Niciodată unealta n-a stăpânit uneltitorii.” Dacă peste o sută de ani s-a creat doar pentru a fi în cărţi, „acum internetul folclorizează literatura”. A avut un discurs incendiar despre misiunea autorului de a scrie în numele milioanelor de oameni care nu se pot exprima.  „Peste zece mii de crime ale Securităţii, fără judecată, domnule tunurile peste sat. Cum să nu te revolţi în numele celor care nu o mai pot face? La final, a oferit mai tinerilor competitori pe terenul scriitoricesc o bere. De vreo treizeci de ani urmăresc trăirile acestui suflet zbuciumat, culegător de balade, leruitor fără egal, ţipuritor, în şoapte, un mărturisitor de vremi şi mai ales un mare luptător, servant convins al binelui din oameni. El, pe mine, doar de vreo 20 de ani. L-am regăsit cu aceaşi bucurie a primei vederi. De un astfel de om ţi-e greu să te desparţi, chiar să-i spui omenescul la bună vedere. —————————- Poet, cântăreţ, ziarist,...

Viorel Padina, un adevărat disident

Surprinzătoarea propunere a lui Vladimir Tismăneanu de a publica textului samizdat Apel către Europa, redactat în 1980 de către Viorel Padina, nu l-a mişcat prea tare pe autorul care din localitatea Corabia şi-a făcut un obicei de a comenta cu pseudonimul AVP toate articolele interesante de pe paginile cotidianelor centrale. De fapt, nimeni dintre cei tineri n-ar putea înţelege că poemul său hyperspatz e vechi de aproape patru decenii. Povestea lui olteanului din Gura Padinii nu începe şi nu se termină cu Cenaclul de luni, unde activa în jurul vârstei de 30 de ani, „cam matur pentru ceilalţi juveţi ai literelor”, dar nici cu Poemul de oţel, plimbat de la Ana la Caiafa şi lăudat prea târziu. Plictisit de centralismul său urbanistic (locuia în Piaţa Amzei din Bucureşti) prin anii ’80, i-a venit ideea unui scrierii unui manifest anticomunist. La restaurantul Uniunii Scriitorilor i-a găsit ca parteneri de protest doar pe Angela Marinescu, Eugen Suciu şi Sergiu Filip (Paul Daian). La scurt timp a fost săltat de pe stradă şi anchetat de un trimis al  fiorosului colonel Stănică Raţiu, de la Cercetări Penale. Au trebuit să treacă râurile, ramurile, corăbile şi să se închidă Europa liberă şi tot nu s-a aflat de cine a turnat atunci. După deschiderea arhivelor Securităţii Statului, autorul documentului samizdat, care nu şi-a mai găsit ecou în lumea liberă de atunci, a aflat şi cine „l-a dat în primire organelor”. Nimeni altul decât  Sergiu Filip (alias Paul Daian), personajul care distrează copiii la târgurile de carte de la Romexpo, în fiecare an. Viorel Padina ar fi putut ajunge liderul optzeciştilor sau vreun poet de marcă dacă ar fi fost mai preocupat de expunerea faptelor sale vitejeşti. În condiţiile în care s-a deschis un concurs pe scară naţională între cei trecuţi de 50 de ani „care e mai dizident decât celălalt”, poetul s-a retras în Corabia lui de unde atacă cyber-space-ul dintr-un plictis de lampă. Nu vrea să fie sub reflectoare, să i se aducă omagii sau ridicări pe socluri nefireşti. E un simplu trăitor al acestor vremi tulburi şi comentează evenimentele curente pe blogul său. Nu a intrat în concursul naţional cine e mai disident decât Liiceanu&Patapievici&Pleşu, îşi trăieşte exemplar viaţa între pixeli şi briza inspirantă a Dunării. textul Apelului pentru Europa:...

De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri

Vladimir Tismăneanu În 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etică şi analitică. Este vorba de Apelul către Europa, confiscat de Securitate în urma unor delaţiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspăimântate de riscul culpabilităţii prin „omisiune de denunţ”.  Este un text exemplar al disidenţei româneşti, atâta şi aşa cum a fost aceasta.  Un document ţâşnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, în care coborâse România, înrobită, înjosită, parcă împietrită de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanică dintre Ramses şi Caligula.   Chiar daca nu a circulat masiv şi a fost înmormântat în arhivele poliţiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei construcţii faraonic-utopice menite să distrugă demnitatea umană. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Dacă se poate totuşi vorbi de o ‚cauză’ a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhora – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decât funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decât sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de deturnare a istoriei.” Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabilă unei asumări/cunoaşteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenţă, fiecare acţiune de opoziţie îşi are propria istorie, cu atâtea meandre şi ramificaţii ce trebuie explorate respectând nuanţele şi neignoarând detaliile simptomatice.  Nu putem şterge diferenţele dintre fracţionismul intrapartinic şi disidenţa veritabilă.  L-am abordat în acest sens pe Viorel Padina, propunându-i să ofere o analiză proprie, pe linia textului din 1980, îmbogăţită de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum: De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile....

Mario Vargas Llosa a luat, în sfârşit, Nobelul mult aşteptat

Mătuşa Julia se bucură din cer După lungi deliberări, Comitetul Nobel a decis, în sfârşit, să-i ofere Premiul atât de mult aşteptat scriitorului peruan  Mario Vargas Llosa, pentru o viaţă dedicată scrisului. Lituma în Azi, Paradisul de după colţ, Pantaleon şi vizitatoarele, Rătăcirile fetei nesăbuite, Povestaşul, Elogiul mamei vitrege, Tentaţia imposibilului, Scrisori către un tânăr romancier, Băieţii şi alte povestiri, Casa verde, Adevărul minciunilor, Orgia perpetuă, Mătuşa Julia şi condeierul sunt doar câteva titluri din magazinul Bookiseala.ro din  imensa sa operă. Motivaţia juriului: „pentru cartografierea structurilor puterii şi imaginile sale tranşante privind rezistenţa, revolta şi eşecul individual”. America Latină nu a  mai luat un premiu Nobel de 28 de ani. Nu i-a venit să creadă „A fost o surpriză enormă. Am crezut că este o glumă când am primit ştirea la telefon”, a declarat Mario Vargas Llosa, care şi-a rugat soţia să aştepte confirmarea oficială înainte de a anunţa copiii. Iar preşedintele Perului, Alan Garcia, comenta: „Este un act de justiţie, o zi mare pentru Peru şi o mare onoare pentru peruvieni”. Bine cunoscut cititorilor din România, pe care a şi vizitat-o de două ori, scriitorul, eseistul, omul politic peruvian Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936, la Arequipa, în Peru. A copilărit în Bolivia împreună cu mama sa, întorcându-se în Peru după zece ani.  Oraşul şi câinii l-a consacrat în Europa ca pe un autor de mare forţă. În Peru a ieşit un ditamai scandal după publicarea lucrării, fiind considerată un manifest împotriva puterii. În tinereţe a fost de stânga. O chestie care – în accepţiunea lui Petre Ţuţea, e de înţeles, dar ulterior a luat „dreapta în piept, candidând împotriva lui Fujimori”. A pierdut în 1990, dar a câştigat un prestigiu enorm în lume. La aceea vreme, i-am recomandat lui Emil Constantinescu să citească Peştele în apă, pentru a nu repeta greşelile trecutului. De stânga în tinereţe, avea să-l atace dur pe Fidel Castro mai târziu  şi chiar pe prietenul lui de-o viaţă scriitorul Gabriel Garcia Marquez, pentru că a coabitat o vreme cu ideile liderului cubanez. Mario Vargas Llosa a cunoscut succesul încă de la prima carte, intrând în seria scriitorilor care au impus literatura sud-americană în lume, alături de Julio Cortázar, Ernesto Sabato, Jorge Luis Borges, Carlos Fuentes, Gabriel García Márquez. Conversaţie la catedrală, considerată prima...

Împotmoliţi

Doru Braia Nu numai în cărţi se spune că obişnuinţa ar fi a doua natură. A omului. La celelalte vieţuitoare s-ar numi dresaj şi le-ar induce acestora „schemele” de comportament pe placul stăpânilor sau le-ar determina dependenţa deplină de cel sau aceia care le vântură pe la nas (pardon, bot) „zăhărelul” ce devine din zi în zi tot mai puţin, până când „fac frumos” doar în virtutea speranţei. Diferenţa dintre om şi dobitoace este, astfel, aproape insesizabilă şi doar posibilitatea de a se articula sau nu verbal trasează definitoriu poziţia fiecăruia în acelaşi regn. La noi, la români, obişnuinţele sunt destul de lipsite de diversitate şi nu este deloc dificil a identifica − diagnostica − reacţiile plenare la oricare dintre comenzile sau tentaţiile transmise „de sus” (de la… Stăpânire), întru realizarea a ceea ce, semidoct (dar şi pervers!), s-a denumit pace socială. Efervescenţa evolutivă lipseşte cu desăvârşire şi orice mică învolburare se tranformă rapid într-o stare lâncedă, precum apa din sticla uitată undeva, după frigider. Cea mai gravă dintre cauze este, evident, obişnuinţa cu răul. Indiferent de poziţia pe scala socială, oamenii nici nu mai bagă de seamă ce îi trage permanent înapoi şi cui i-ar reveni răspunderea pentru aberaţiile botezate pompos „decizii politice”, „hotărâri guvernamentale”, „viziuni doctrinare” sau „acorduri şi tratate”, cam prea obscur formulate. Cei avuţi (mă rog, există deja şi nu-i mai întreabă nimeni cum s-au înavuţit!) acceptă indolent până şi defectuoasa execuţie a construcţiilor pe care şi le-au dorit cât mai somptuoase (kitsch-ul y compris); parcurg, încântaţi de-a dreptul, şoselele şi bulevardele ce le transformă limuzinele luxoase în nişte hârburi agasant scârţâitoare, după doar câteva mii de kilometri şi zeci de mii de gropi; acceptă impasibili păgubosul hăţiş legislativ (Doamne, câţi tâmpiţi îşi dau aere de legislatori!), cu gândul doar la „tunul” ce-l vor da la prima cotitură; inerţia instituţiilor şi lenea obraznică a funcţionarilor nu-i afectează câtuşi de puţin, pentru că ştiu cum „datul din urechi” devine la noi instantaneu valută forte; inspiră cu naturaleţe noxele emanate vârtos tocmai de capacităţile economice pe care doar ce le-au achiziţionat (ştiu ei − dar şi noi! − cum), otrăvindu-şi simultan şi odraslele etc. Nimic nu-i deranjează − s-au obişnuit − şi nici măcar scurgerea implacabilă a timpului nu-i impacientează. Se cred, din obişnuinţă, nemuritori… Cei mai...

SGB: „criteriul politic (în cazul lui Vargas Llosa n.a.) a avut cea mai nesemnificativă relevanţă”

Când în urmă cu un an criticam într-o proză scurtă (Poetul cu nike argintii) criteriile de acordare a Nobelului pentru literatură, persiflând, mai mult sau mai puţin subtil, pe proaspăta nobelizată originară de pe plaiurile mioritice, aduceam ca argument şi faptul că prozatorul peruan Mario Vargas Llosa îl merita cu preădere, cel puţin pentru primele trei romane: Oraşul şi câinii, Casa verde şi Conversaţie la catedrală , Iată că acum acesta sorţi au fost de partea lui, confirmâdu-mi că, deşi am trăsăturile unui laureat, le am şi pe cele ale unui jurizant (cuvântul ăsta nu-i în DEX dar mie-mi sună ca şi când ar fi:-), Însă numai în ceea ce-i priveşte pe unii laureaţi. Nu ştiu de ce, mi se pare chiar stupid, dar mă bucur pentru Llosa şi mă iluzionez că în cazul lui, criteriul politic a avut cea mai nesemnificativă...

O prinţesă indiană vine la Bucureşti

La Casa ONU din Bucuresti va pătrunde, vineri 15 octombrie, parfumul Indiei adus de romanciera Shivani Singh, nepoata rajahului din Madhupur. Cartea sa Moarte la Curtea rajahului, un roman ajuns în Top 10 India Today, a fost tradusă în limba română de editura Taj. Lansarea, oficiată de jurnalista TVR Dana Deac, va fi însoţită de o expoziţie de fotografii de epocă înfăţişând palatul şi persoanele care au servit ca model pentru personajele din carte. Sectaculosul eveniment se desfăşoară sub auspiciile Alianţei Civilizaţiilor (Program ONU) şi al festivalului Namaste India. Romanul prinţesei-scriitoare Shivani Singh, “Moarte la Curtea rajahului”, a fost asemuit de critica cu “Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee, una dintre cele mai bine vândute cărţi ale tuturor timpurilor. Este un mistery istoric, plasat la Curtea unui rajah, cu o adolescentă de 13 ani (nepoata rajahului) în postura naratorului, care caută să desluşească misterul unor crime. Iese un tablou al unei epoci de capricii de neegalat, rafinament, perversitate, puritate, multa decadenta si pierderea inocentei. Shivani Singh si-a abandonat doctoratul în filozofie pentru a face film, dar şi-a găsit adevărata chemare de scriitoare, cu acest prim roman surprinzător şi incomod, în care nu i-a cruţat pe rajahii Indiei, dezvăluindu-le cele mai întunecate secrete. Shivani lucrează în prezent la doua romane: unul istoric, a cărui acţiune se desfăşoară în India buddhistă, şi unul cu un subiect plasat într-o Indie futuristă, în anul 2012. Ambele vor apărea în traducere româneasca la editura TAJ. Puteţi comanda...