Securitatea nu i-a scris cărţile lui Marino

Ne tot întreabă lumea de ce nu comentăm articolul din Evz care încearcă printr-o manipulare dolosivă să ni-l prezinte pe Adrian Marino, colaborator al Securităţii. La iniţiativa lui Ovidiu Şimonca ne-am dat mai mulţi cu părerea în Observatorul cultural. S-a scos din arhive un dosar. Şi? Dar câţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mâna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice? Nu citim documente din arhive despre tinereţea lor deloc revoluţionară, pentru că probabil mai sunt agenţi de influenţă şi acum. Adrian Marino a reuşit să-şi desăvârşească „Opera“, fără a beneficia de vreun ajutor. Că a fost plecat în străinătate, fiind un intelectual agreat, se poate înţelege. Dar dosarul scos atât de rapid de la naftalină pare suspect.  Plus că nu există nici un angajament. Faptul că acesta a ieşit la suprafaţă din tenebrele trecutului demonstrează că autorul şi după moarte deranjează. Acum, nu se mai poate apăra. Acuzatorii săi pot spune orice. Trăim vremuri aprinse. Oamenii sînt judecaţi până şi după moarte, cînd există un singur judecător suprem. Mi se pare o mârşăvie, mai ales că nu există nici o dovadă în pseudo-investigaţia din Evz că şi-ar fi turnat colegii. Că a povestit, e o altă poveste. În logica strâmbă a faptelor, Corneliu Coposu, cel care trebuia să scrie şi ce a mâncat de dimineaţă, la prânz şi seara, a fost un turnător. E clar că Marino, pentru a putea pleca în străinătate, a trebuit să fie gentil. Dar gentileţea nu ajută la scrisul unei opere. Faptul că cineva nu l-a împiedicat să plece, nu înseamnă implicit că l-a ajutat. Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate.   Fac o confidenţă, pentru prima oară în public. Tatăl meu, pe vremea comunismului, era medic al unei renumite echipe de fotbal din România. Pentru a primi viză de Occident, nu trebuia să refuze...

Un om deasupra vremurilor

Marius Ghilezan Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură.Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediat la prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa să fie vînatul vînător. A fost un om de idei, o personalitate complexă, care nu se putea remarca în afara comunităţii din care aparţinea. Chiar dacă nu s-a tras de şireturi cu vulgata culturală de la noi, a existat în conştiinţa vremii şi i-a păsat de tot ce se vorbeşte despre opera sa. Nici un rînd în carte despre acest sentiment. Înroşea maşinile de multiplicat, lua poşta cu asalt, purta corespondenţe critice, scria la orice revistă, fiind nu numai un consumator al slovelor de alţii tipărite, dar şi un denunţător al expresionismului retard, prin metodele elevate ale intelectualului de condiţie. Vedea limpede cînd alţii bîjbîiau, cerea liberalizarea culturii cînd toţi voiau privatizare...

Adrian Marino – Viaţa unui om singur

Toţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu  atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa? Celebrul europenist din convingere, nu din oportunitate, a explicat încă din prefaţa cărţii de ce nu a făcut-o atunci: „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”. La nici o zi după publicarea „versetelor,” demolatoare în expresie şi dure în conţinut, Dinescu, poetul moşier de Galicea Mare şi pastor peste stăreţia cu dosarele Securităţii, s-a grăbit să-l acuze, tocmai pe cel care a stat şase ani în puşcăriile comuniste, de colaborare cu sistemul criminal. Şi asta pentru că l-a descris ca: „Amuzant, pentru o clipă, dar odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”. Nu scapă de pana înmuiată în venin a clujeanului nededulcit la „binele” comunist, nici George Călinescu, căruia i-a fost o vreme asistent la Universitatea din Iaşi, criticul pervertit la noua ideologie. Rămas singur într-o lume opusă opulenţei criticului, adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”, aşa cum l-a descris în carte, Marino îi minimizează opera lui Cioran la o singură carte şi-l portretizează pe Eugen Simion ca pe un „carierist feroce”. Doar Nicolae Manolescu scapă nealtoit sub joarda de cuvinte. Plăvanilor din solda „căpitanului filosofic al naţiunii” (Ctin Noica) le reaminteşte cum Măria Sa a luat urma lui Cioran pentru a-l convinge să-l susţină pe Ceauşescu la candidatura pentru Premiul Nobel. Psiho-esteticianul de la Cluj descoperă la istoricul religiilor, savantul de renume mondial, Mircea Eliade, o...