De Marius Ghilezan Garguiul e o piatră sculptată, cu figură diavolească, folosită ca streaşină la bisericile catolice. Feudalii considerau că ele protejează omul de jos de rele, de stihiile naturii. Când am primit cartea cu acelaşi nume a canadianului Andrew Davidson, ştiam despre succesul de peste Ocean. Nu m-a provocat titlul, original, ce-i drept, ci succesul enorm al unui sinopsis, pe baza căruia a obţinut de la o editură americană peste două milioane de euro. În România, s-a organizat o licitaţie pentru drepturile de autor. Peste 20.000 de euro. M-am zbârlit şi am căutat chei de marketing în volumul de succes. Ştiam povestea. Dar nu credeam că scrierea poate fi atât de închegată, minuţios dăltuită, pe marginea unui subiect, în fond de piatră. Gargui e drama omului de succes, care crede că nimic nu-i poate frânge ascensiunea. Un personaj fără nume, găselniţă sugestivă a autorului, se bucură de admiraţia femeilor, fiind un porno-star. Tânăr fiind, călătoreşte cu maşina spre o destinaţie neprecizată. La un moment dat, îşi varsă o sticlă de bourbon între picioare, se apleacă să o ridice şi se trezeşte cu roţile în sus, într-o stare: “ce doare ca dracu’”. Flama dintre picioare se transformă în incendiu. Arde de viu. Autorul descrie senzaţiile de parcă le-ar fi trăit. Brusc, cititorul e băgat direct în iad: “Carnea începuse să se carbonizeze de parcă aş fi fost o fleică aruncată pe grătar şi mi-am auzit piele sfârâind, sărutată de flăcări.” Descrierile sunt macabre. De un realism grotesc. Încă din primele pagini, cartea te prinde. Te ţine în priză. Evident,personajul fără nume ajunge inevitabil într-un spital de arşi. Aici, povestea se lălăie. Prea multe amănunte, descrieri inutile, pasaje plictisitoare despre un mort cu ochii vii. De abia pe la pagina 80 cititorul este lămurit că organul i-a fost mistuit de foc. Cariera-i compromisă. Nu înţeleg de ce a trebuit să...
