Interviu cu Paul Lăzărescu, fost director al cotidianului “Dreptatea” şi “Cotidianul”, prieten din copilărie cu Adrian Marino L-aţi cunoscut pe Adrian Marino în urmă cu vreo şase decenii. De ce credeţi că astăzi a ajuns atât de interesant? „Trăim într-o Românie care categoric nu este a noastră”, Adrian Marino Mă bucur că şi după plecarea lui la cele veşnice provoacă dezbateri. Prin structura sa sufletească, prin educaţia şi formaţia sa ulterioară a fost un adevărat savant. A muncit enorm. Tot timpul era ocupat doar de munca lui. Dar şi interesat de viaţa socială. Poţi comanda „Viaţa unui om singur” aici. Cum l-aţi defini? A fost un ideolog proeuropean. A luptat întotdeauna, indiferent de vremuri politice, pentru libertate şi dreptate socială. Era un iluminist întârziat. Toată doctrina lui pleacă de la neopaşoptism. Era un liberal pur-sânge. În sensul ideilor. Dar în 1945 era membru al TUNŢCD. Pentru opiniile sale a şi fost arestat. Ce a făcut? A încercat, împreună cu noi, după iulie 1947, să formeze o şcoală de cadre a PNŢ în care să se discute principiile de bază ale doctrinei noastre: democraţie desăvârşită, morală creştină, justiţie socială, patriotism luminat. Nici până astăzi nu s-au găsit documentele ideologice pentru care a fost şi el, alături de alţii, arestat. Cum l-aţi cunoscut? În anii de liceu, la Iaşi. Marino scria înainte de 1944 la Jurnalul literar al lui George Călinescu. Şi mergeam împreună cu el la cursurile de la Universitate ale acestuia. A ajuns asistentul profesorului. Da. În compendiul de istorie al literaturii, Călinescu scria atunci despre Marino: “ E mai ales un eseist, curios, mare scotocitor de cărţi, cu un stil intelectual de expresie livrească .” Nu a stat mult la catedră. Când s-a despărţit de Călinescu? În Tribuna poporului, George Călinescu i-a făcut un portret negativ, foarte negativ lui Iuliu Maniu. S-au despărţit rapid din incompatibilităţi ideologice. Lui...
