Radu Paraschivescu – Balul fantomelor

De Octav Popa „Hotărât lucru, ne aflăm în plin stanşibranism”. Et voila! Iată substanţa prezentului rezumată drastic şi mintos. Câteodată, la vremea lor şi numai în răstimpuri, un roman cum e Balul Fantomelor şi un autor cum e Radu Paraschivescu, înlocuiesc cu succes construcţiile epice kilometrice, pline de înţelepciune şi canoane gata de asimilat. Imperativul categoric se transformă, deci, în exclamativul fantasmagoric, mai pur într-un sens măcar prin lipsa de încărcătură morală. http://www.youtube.com/watch?v=TQLSI5z-QAU Pare greu de înghiţit o aşa încadrare a lui Radu Paraschivescu. „Poftim? Acel Radu Paraschivescu, mereu aprovizionat cu injecţii satirice simpatico-serioase? El este cel dezinteresat moral? Îmi vine greu a crede”. Pe bună dreptate aşa judecată, însă am impresia că de data asta accentul a căzut în altă parte. Balul Fantomelor nu pare a se certa cu nimeni şi cu atât mai puţin regăsim vreun interes de sfinţire a vreunui loc drăcesc. Ori, având în vedere subiectul, asta e o performanţă. Virgil Mihalcea, profesor de istoria literaturii, campion la divorţuri. În prezent, nimicagiu la un liceu bucureştean, dascăl pe bandă rulantă, îngrozit de noutate şi gâdilat de ideea repaosului etern. Rutina are pentru V.M. aceeaşi funcţie biologică pe care o are apa, alcoolul condimentează pe ici pe colo trăiri prozaice, fotbalul are o etichetă pe care scrie „salvare!”. Aşa, acum uitaţi toate acestea şi catapultaţi imaginar personajul într-o lume cu droguri, poliţie, gangsteri, asasinări, presă şi orgii. Enumerarea de mai sus pare frivolă, dar în roman zalele zuruie crunte într-un fel care nu incomodează. Nu m-am simţit nicăieri luat peste picior, cu tehnici futile de captare a atenţiei şi supans artificial. Scurt insight: un puternic clan din lumea drogurilor poposeşte în România pentru a „fertiliza” zona aşa cum se cuvine şi se hotărăşte să o facă începând din licee. Cum altcumva decât prin profesori, tablouri de imoralitate şi secrete, perfect şantajabili. Dacă ar fi să abuzăm...

Cătălin Dorian Florescu – Maseurul orb

De Octav Popa Un complex de care scriitorii vechi şi noi suferă şi au suferit în tăcere, este acela de a reuşi să-şi marcheze prezenţa în spaţiul literaturii  universale. Nimeni nu se dă în lături de la o referinţă, o laudă de încurajare, o undă de critică venită de peste graniţă, cu toate astea, puţini sunt cei “aleşi”. Nu încape vorba de invidie, ghionturi ori blamă din partea acelora ale căror opere rămân lecturate în cercul restrâns al spaţiului mioritic, dar cu siguranţă râvnesc la statutul colegului de breaslă ajuns să hrănească cu literatura lui copiii altor neamuri…căci oameni sunt şi ei. Un exponent al acestei clase de scriitori “ajunşi” este Cătălin Dorian Florescu. Romanul cu care Florescu se bucură de atenţia “străinătăţurilor”, Maseurul orb, a apărut în anul 2006 la editura elveţiană Pendo. Volumul care vorbeşte în româneşte despre o Românie – insulă a tuturor posibilităţilor, este tradus în cuvinte germane, olandeze, hispnice, având în plan să se povestească pe limba lor atât italienilor cât şi francezilor. Romanul vorbeşte despre magnetismul locului, condimentat puternic de puseuri melancolice. Gândurile priponite pe aceste meleaguri mustind a tradiţii şi vorbe de duh, îl determină pe  “elveţianul” Teodor Moldovan,  să revină în ţară. La vârsta de 19 ani izbutise să fugă din lumea condensată a socialismului alături de părinţii lui, la pas, cu picioarele sterpezite şi cu o avuţie îndesată în trei rucsace întărite tacticos de o mamă pricepută în croitorie. De această dată, sub egida democraţiei post-decembriste, domnul Moldovan revine în ţară în compania unui Audi, cu un portofel doldora de carduri bancare asortate unui costum din stofă englezească pe măsură. Fundamentul pe care este ridicată iniţiativa protagonistului este revederea tinereţii, mai exact a lui Mihai povestitorul, bărbatul care în schimbul unei sticle de tărie divulga istorisiri neauzite, şi a iubitei sale Valeria. Avântul şi nerăbdarea acestei reîntâlniri cu trecutul este...

Kurt Vonnegut – Galapagos

De Octav Popa În romanul Galapagos , Vonnegut îşi găseşte un personaj pe care îl introduce în mijlocul evenimentului şi îl desemnează drept reposabil cu relatarea poveştii. Acest individ în care autorul are atâta încredere este Leon Trotsky Trout, înfăţişat sub invizibilitatea şi omniprezenţa unei fantome, gata oricând să intre în capul şi în amintirile personajelor, să nu se abţină de la istorisiri cu tentă intimă, ba mai mult, să pună acsetericsuri în faţa numelor celor care urmeză să moară până în finalul romanului. Trout este veteran al războiului din Vietnam, mort odată cu participrea fizică la construcţia vasului Bahía de Darwin, un narator atipic care ştie şi vede tot, ba mai mult, el face legea! Naratorul face o incursiune în timp, ajungând la momentul începutului 1986, cu un million de ani în urmă, singurul reper temporal, când întreaga lume se arăta copleşită de o degradare a valorii imaginare asociate monedei, despre care autorul spunea că…îşi avea originea în întregime în creierele omeneşti. Această criză financiară, care astăzi nu ar mai putea să aibă loc nicidecum, afectase întreaga lume, condamnând-o la foamete, pentru ca mai apoi, bolile şi războiul să o distrugă definitiv. Singurul lucru frumos care urma să se petreacă la acel moment, şi a cărui ecou se bucura de rezonanţă pe întregul mapamond, era “croaziera secolului spre minunăţiile naturii” ce avea drept destinaţie minunatele insule Galapagos cu pinguini şi păsări smintite cu labele albastre. Îmbarcaţi pe Bahia de Darwin, un vapor ce îşi stabilise portul de domiciliu la Guayaquil, Ecuador, câţiva pasageri, unii mai excentrici alţii mai puţin, sfidând criza financiară au pornit către desfăt şi relaxare în croaziera secolului către minunăţiile naturii. Aceştia erau: căpitanul vasului, Adolf von Kleist, posibil purtător al virusului coreea lui Huntington, văduva Mary Hepburn, Hisako Hiroguki femeia ce avea să dea naştere lui Akiko, primul specimen îmblănit, Selena, fiica oarbă a...