Najat El Hachmi – Ultimul patriarh

De Ovidiu Dima Povestea Ultimului patriarh este narată de fiica lui Mimoun Driouch – patriarhul din titlu – de la naşterea lui până la admiterea ei la universitate. Mimoun crede cu tărie că viaţa în patria părinţilor săi nu e pentru el, aşa că asistăm la exodul familiei lui din peisajul rural al Marocului în Catalonia urbană. Natura violentă şi paranoia lui Mimoun generează furie şi frustrare, pe care acesta le varsă în repetate rânduri asupra soţiei şi copiilor. Nu ăsta era destinul lui – această propoziţie se repetă aproape ca o mantră în cazul lui Mimoun, care crede cu tărie în menirea sa măreaţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, ideea începe să-şi piardă conţinutul – Mimoun nu reuşeşte să depăşească limitele rolului pe care sistemul patriarhal i-l impune, însă fiica lui, da. El Hachmi analizează rolul femeilor în cadrul culturii de tip patriarhal, abordând, totodată, probleme contemporane, cum ar fi imigraţia şi integrarea, dar şi identitatea fracturată a individului care îşi are originile în două culturi total diferite. Romanul este deopotrivă saga unei familii marocane şi povestea unei fete care luptă să-şi găsească identitatea şi să scape de sub dominaţia unui tată despotic. Najat El Hachmi construieşte două personaje de o forţă incredibilă, Mimoun şi fiica sa, care ne călăuzesc în două lumi aparent ireconciliabile şi care vor rămâne mult timp în amintirea şi în inima cititorilor. Ultimul patriarh a primit Premiul Ramon Llull în 2008 şi Premiul Ulysse pentru roman de debut în 2009, fiind tradus în engleză, franceză, italiană, portugheză, turcă şi arabă. Despre autoare Najat El Hachmi s-a născut în Maroc şi, la opt ani, a emigrat, împreună cu familia, în Catalonia. A studiat literatura arabă la Universitatea din Barcelona. Scrie de la vârsta de doisprezece ani – la început un hobby, scrisul s-a transformat treptat într-o modalitate de a canaliza această anxietate...

Najat el Hachmi:”Televiziunea îţi poate fura sufletul”

– interviu cu Najat el Hachmi, scriitoarea barceloneză de origine marocană, care a publicat recent la Curtea veche Ultimul patriarh – Ce sfaturi ai putea da unui emigrant pentru a ajunge scriitor? – Să nu se lase mai prejos decât ceilalţi. Eu când eram mică şi spuneam că vreau să ajung scriitoare existau persoane care izbucneau în râs. – Când ai câştigat gloria? – Gloria… Ştiu că atunci când voi muri, voi ajunge în Iad. – Care este relaţia ta cu criticii? – Încerc să nu am nicio relaţie. Evident, ei au relaţii cu cărţile mele. Nu mă pot plânge de criticile de până acum, au fost în general bune. – Un scriitor pentru a ajunge celebru trebuie să ajungă la toate emisiunile de televiziune? – Eu cred că acesta trebuie să fie prezent doar pentru a-şi promova cartea. Să se ducă, în consecinţă, la acele emisiuni pentru a vorbi despre ea. E foarte periculos să  te apuci să faci lucruri care nu au nicio legătură cu cartea şi să apari aşa la televizor pur şi simplu. Televiziunea îţi poate fura sufletul. – Cum poate un scriitor să intre în universalitate? – Dacă scrie dintr-o perspectivă...

Scriitorii spanioli au dat o lecţie la Târgul de carte

Un scriitor spaniol a renunţat la un meci de fotbal pentru a fi prezent la dezbateri Rosa Montero a fost de departe cea mai distinsă, şarmantă, sigură pe ce spune, scriitoarea spaniolă, prezentă la Bookfest.  „De când mă ştiu pe lumea asta, mă ştiu scriind poveşti. La cinci ani am scris despre o serie de şoareci vorbitori” , spune autoarea cunoscutelor cărţi Inima infernului, Ziua inocenţilor, Stăpân iubit şi mai ales Povestea regelui străveziu. A mărturisit celor prezenţi că ea scrie prima oară în minte. Dacă se aşează la o coadă la ghişeul unei bănci şi vede că intră o femeie cu un copilaş de mână, se gândeşte că aceasta poate fi un ucigaş care din lipsă de bani să atace cu vreun pistol de apă, doar din nevoia de a face rost de bani. Rosa Montero nu scrie doar poveşti, chiar le spune şi le spune excelent. Citeşte mai mult > Dacă Montero spune mai plastic că „nu ea alege romanele, ci personajele o aleg pe ea”, în cărţile barselonezei Najat El Hachmi, de origine marocană, “acestea cos, fac de mâncare, ciorovăiesc”, aşa cum explica traducătorul Călin Alexandru care, totodată, a recunoscut că s-a specializat în limba română după ce a tradus “Ultimul patriarh”: “aşa am învăţat că există şliţ şi la fuste.” La standul Curtea veche zau apărut la un moment dat doi rockeri, căzuţi parcă dintr-un film cu Jimmy Hendrix: Florin Galiş şi Ray Loriga. Greu să-ţi dai seama care este „starul rock al literaturii europene”, aşa cum l-a descris New York Times pe autorul “Prânzului dezgolit,” în varianta contemporană. El, de fapt, şi recunoaşte influenţa beat  a operei sale. “Prefer să fiu slăbănog, decât să fiu celebru” (Jack Kerouac) scrie în deschiderea cărţii sale Căzuţi din cer. Dacă la un stand vecin Radu Aldulescu, un român care scrie la fel de bine şi acoperă acelaşi...