Kurt Vonnegut – Cutremur de timp

De Anca Ionescu Lor, cititorilor de Vonnegut, li se adresează această „tocană”, cum însuşi scriitorul avea să-şi definească opera. Cartea „Cutremur de timp” („Time Quake”) nu e un roman, cum îl prezintă majoritatea criticilor, nu e o ficţiune clasică, aşa cum ar crede majoritatea, nu e o poveste cu început şi sfârşit. Este un mix tenace între realitate şi alter-ego-ul scriitorului. Un fantasy dramatic scris la bătrâneţe, de autorul care şi-a gratulat demult cititorii ca „piua întâi”. E o scriere cifrată, o joacă de-a autorului cu lumea şi cu memoria timpului. Cine nu a desluşit paradigmele scrierilor celebrului american să nu-i caute înţelesurile ascunse. „Un cutremur de timp” are loc pe 13 februarie 2001 şi trimite omenirea cu zece ani în urmă, obligată fiind, fără a putea apela la liberul arbitru. În sensul profund al operei, toată lumea e pusă să mai retrăiască încă o dată, identic, ultimii zece ani din viaţă. Cartea a apărut în 1997. Printr-o halucinantă ţesătură de ficţiune, ce îl readuce în prim-plan pe Kilgore Trout, scriitorul-vagabond al romanelor scrise în trecut, eliberându-l din „rahatul cu perje care e viaţa”, împreună cu elemente autobiografice şi intertext (cel puţin câteva duzini de fragmente şi idei le-am remarcat din cărţile anterioare) autorul compune un discurs epic tranşant, vioi şi tonic. Cartea nu e destinată celor care trăiesc din canoane. E o ciorbă prea fierbinte pentru buzele pudibonde, fiind o tocană greu de înghiţit pentru cei obişnuiţi să servească bucatele gata mestecate. Fiind matur, el ceartă sau ironizează istoria, fie că vine de la Henrich al Vl, fie de la Hitler pus să-şi aleagă sfârşitul sau de la vreun „”maimuţoi cu o singură invenţie: calculul diferenţiat”, toţi făcându-se vinovaţi în faţa alter-egoului său de lipsă de viziune. Clar, Vonnegut nu a fost un om sub vremi. Altfel nu ar fi disecat tautologicele experimente umane numite „întâmplări din trecutul...

Kurt Vonnegut – Galapagos

Minunat, provocator, o lectură captivantă. USA Today

Kurt Vonnegut – Tabachera din Bagombo

Tabachera din Bagombo reuneşte povestirile favorite ale lui Kurt Vonnegut din anii de după război, publicate în periodice, care îi dezvăluie inconfundabila voce întunecată, subversivă. Uneori extravagante, alteori absurde, de cele mai multe ori amuzante, tandre chiar şi atunci când sunt triste, povestirile din volumul de faţă vorbesc despre momente de criză din viaţa unor oameni obişnuiţi, cu un umor mai ales amar, cu ironie fină, dar şi cu profundă înțelegere pentru dramele mărunte ale acestora. În povestirea care dă titlul volumului, Tabachera din Bagombo, Eddie Laird încearcă să-şi impresioneze fosta soţie, pe Amy, acum captivă într-o existenţă domestică lipsită de mari satisfacţii, pozând într-un aventurier care şi-a petrecut viaţa călătorind în locuri exotice. Dar tabachera pe care acesta o aduce în dar îl deconspiră în mod neaşteptat, pentru ca la sfârşitul povestirii cititorul să descopere că Laird duce de fapt o existenţă la fel de cenuşie şi lipsită de suspans ca şi a lui Amy şi a soţului său Harry, că este tatăl a trei copii şi se ocupă cu vânzarea cartofilor prăjiţi. Povestirile din volumul de față sunt alerte, dinamice, deseori cu un final lovitură de teatru. În mare parte scene de viaţă domestică, care oglindesc existența cotidiană a unor personaje sufocate de monotonie, de nemulţumiri şi neîmpliniri de tot felul, acestea dezvăluie o lume zugrăvită în tuşele groase, întunecate ale bine cunoscutei ironii vonnegutiene. În Fugarii, doi adolescenţi îndrăgostiţi, cu statute sociale diferite, fug de acasă, dar descoperă în cele din urmă că iubirea nu e singura condiţie a unei căsnicii fericite, în timp ce în Băiatul netalentat şi Băiatul care ura fetele, dirijorul fanfarei unui liceu, muzician genial, se confruntă cu o serie de întâmplări amuzante, dar şi amare, declanşate de relaţia cu unul dintre elevii săi, incapabil să se integreze în colectiv. O altă povestire, Thanasfera, are o temă sci-fi: un om e trimis...

Kurt Vonnegut – Galapagos

De Octav Popa În romanul Galapagos , Vonnegut îşi găseşte un personaj pe care îl introduce în mijlocul evenimentului şi îl desemnează drept reposabil cu relatarea poveştii. Acest individ în care autorul are atâta încredere este Leon Trotsky Trout, înfăţişat sub invizibilitatea şi omniprezenţa unei fantome, gata oricând să intre în capul şi în amintirile personajelor, să nu se abţină de la istorisiri cu tentă intimă, ba mai mult, să pună acsetericsuri în faţa numelor celor care urmeză să moară până în finalul romanului. Trout este veteran al războiului din Vietnam, mort odată cu participrea fizică la construcţia vasului Bahía de Darwin, un narator atipic care ştie şi vede tot, ba mai mult, el face legea! Naratorul face o incursiune în timp, ajungând la momentul începutului 1986, cu un million de ani în urmă, singurul reper temporal, când întreaga lume se arăta copleşită de o degradare a valorii imaginare asociate monedei, despre care autorul spunea că…îşi avea originea în întregime în creierele omeneşti. Această criză financiară, care astăzi nu ar mai putea să aibă loc nicidecum, afectase întreaga lume, condamnând-o la foamete, pentru ca mai apoi, bolile şi războiul să o distrugă definitiv. Singurul lucru frumos care urma să se petreacă la acel moment, şi a cărui ecou se bucura de rezonanţă pe întregul mapamond, era “croaziera secolului spre minunăţiile naturii” ce avea drept destinaţie minunatele insule Galapagos cu pinguini şi păsări smintite cu labele albastre. Îmbarcaţi pe Bahia de Darwin, un vapor ce îşi stabilise portul de domiciliu la Guayaquil, Ecuador, câţiva pasageri, unii mai excentrici alţii mai puţin, sfidând criza financiară au pornit către desfăt şi relaxare în croaziera secolului către minunăţiile naturii. Aceştia erau: căpitanul vasului, Adolf von Kleist, posibil purtător al virusului coreea lui Huntington, văduva Mary Hepburn, Hisako Hiroguki femeia ce avea să dea naştere lui Akiko, primul specimen îmblănit, Selena, fiica oarbă a...

Kurt Vonnegut – Bun venit printre maimuţe

„Vonnegut smulge carnea personajelor de pe oase şi te face să râzi la spectacol. Bun venit printre maimute contine douăzeci şi cinci de povestiri şi fiecare dintre ele face să vibreze un alt nerv.” (The Charlotte Observer) Bun venit printre maimuţe este o declaraţie de dragoste şi de război făcuta de Kurt Vonnegut rasei umane. Cu ironia supremă şi frază albă, muşcătoare, care l-au consacrat, scriitorul are în acest volum o energie creatoare de zile mari. Îi adună laolalta pe EPICAC, computerul îndrăgostit şi poet, un Cyrano al vremurilor noastre; pe Harrison Bergeron, victima a politicii egalitare a unui stat al viitorului; pe Billy Poetul, revoluţionarul dintr-o lume distopică, în care oamenii trăiesc anesteziaţi de la brâu în jos; pe domnişoara Ispită, condamnată aprioric pentru frumuseţea ei; pe un colonel american care joacă o diabolică partidă de sah, în care piesele sunt oameni vii. Fiecare dintre aceste povestiri este o microlume completă, fascinantă, fiecare îndreptând câte un deget acuzator sau jucăuş către lumea noastră. Cartea este o colectie dinamică, spectaculoasă, de douăzeci şi cinci de povestiri scurte ale lui Kurt Vonnegut, publicate în reviste ca Playboy, Cosmopolitan, New York Times, Esquire, Saturday Evening Post şi majoritatea ecranizate pentru televiziune, în cadrul programului Showtime de la CNN. Toate mărcile stilistice care l-au făcut celebru pe Vonnegut ca romancier (frază albă şi muscătoare, anticalofilia, imaginaţia şocantă) îşi au germenii în aceste povestiri extrem de diferite tematic, şi totuşi subsumate aceloraşi obsesii privind rasa umană. Ne întâlnim aici cu Harry Nash, actorul amator care nu se poate îndrăgosti decât pe scenă (povestire transpusă pe micile ecrane cu Susan Sarandon în rolul principal feminin); cu o conspiraţie canină mondială, descoperită de Thomas Edison; cu un bărbat care are ghinionul de a fi obiectul dorinţei uneia dintre cele mai frumoase femei din lume; cu obsesia consumeristă a decoraţiunilor interioare, în formă ei cea mai...