De Octav Popa Pare că simţul nostru pentru mirabil a fost atrofiat de găleţile de filme pe care Hollywood-ul le azvârle asupra-ne la intervale regulate. Am pierdut, cred, noţiunea de „extra-ordinar” (înţeleasă literalmente, ca ceva ieşit din day to day lifetime) în cea de „senzaţional” (înţeleasă şi ea literalmente, ca ceva de senzaţie, care produce „oau!”-uri şi „ueisă!”-uri). Scafandrul şi fluturele încearcă primul concept în lipsa celui de-al doilea. O încercare dificilă, dacă nu imposibilă. Jean Dominique Bauby este un om-poveste. Viaţa lui stă sub semnul neimitabilului. Născut în anii 1952 în Franţa, redactor-şef al revistei ELLE, Bauby suferă la vârsta de 43 de ani un atac cerebral. După 20 de zile de inconştienţă se trezeşte închis în sine … la propriu. Este ceea ce medicina numeşte locked-in syndrome: funcţiile mentale rămân intacte, dar tot corpul este paralizat. În aşa condiţii, Jean Dominique Bauby îşi scrie memoriile clipind. Claude Mendibil, editorul său, recita literele alfabetului francez în ordinea frecvenţei iar pacientul clipea atunci când auzea litera dorită. „Ortofonia este o artă care merită cunoscută. Nici nu vă puteţi imagina ce gimnastică face, mecanic, limba voastră ca să poată produce toate sunetele limbii”. ESARINTULOMDPCFBVGHJQZYXKW – la asta se rezumă viaţa autorului. Ceea ce pentru noi pare la limita biologicului, pentru Jean-Do este o corvoadă frumoasă la limita imposibilului. Mai ales că unii „pentru nimic în lume n-ar pune «-perci» după «ciu-» , «-mic» după «ato-» , sau «-bil» , fără de care nu există nici «intermina-» , nici «insuporta-»”. Tristul pat al lui Procust, tabloul cu vecini în come permanente şi mizerii bătrâneşti, nu îl împiedică pe Jean-Do să-şi trăiască finalul cu un minim de bună dispoziţie, mai eficientă decât multe medicamente. Atunci când a face baie este o aventură cu probleme şi a vorbi cu un vizitator o sarcină anevoioasă, nu-ţi rămâne decât să laşi totul baltă (inclusib...
