Eram o fire foarte închisă şi împrejurările erau cât se poate de prielnice ca să mă facă şi mai închisă şi de aceea, de multe ori, nu reuşeam să spun oamenilor că-mi făceau un bine. Pe de altă parte, în toată viaţa mea n-am spus cuiva nici: „Mi-ai făcut un răul”. Şi la fel voi proceda şi în aceste zile; altminteri ar însemna să-i trădez şi ar fi o dovadă de rea credinţă. Eram şi excesiv de sensibilă, ca toţi oamenii pe care viaţa nu-i răsfaţă şi nu se simt fericiţi, care se simt uşor jigniţi şi iau în tragic ceea ce alţii le-au spus, poate, în glumă. Uneori, mama, m-ar fi vrut mai duioasă şi-şi dădea toată osteneala să mă facă astfel ori să-mi descopere în ochi lacrimi, crezând că aşa mi-ar fi mai uşor, dar n-a reuşit; eu eram cam rigidă şi aspră, pentru că altfel nici n-aş fi suportat multele neplăceri. Dacă aş fi fost moale şi sentimentală, n-ar fi mers defel. Mama însăşi era cel mai elocvent exemplu, nimeni n-ar fi putut s-o audă plângându-se de ceva şi, în timpul ultimei mari boli a lui Otto, când am cutezat să rostesc odată: „Of, e cumplit!”, s-a luat cu mâinile de cap şi mi-a strigat: „Te rog, nu mă face să plâng!”. Altfel nici n-ar fi putut rezista şi, astfel, stăm una lângă alta fără să ne exprimăm durerea ce ne încerca, suportând-o cu curaj. Ca un bun comandant de oşti, mama se pricepea ca, prin uriaşa-i personalitate şi voinţa-i de neînfrânt, să insufle curaj trupelor...
