De Livius Petru Bercea În 1997, pe coperta ultimă a volumului personal de debut al Adrianei Weimer, Drumuri în noi, erau reproduse cuvintele reputatului critic literar Gheorghe Grigurcu : «Mezina septetului lugojean este Adriana Weimer. Tinereţea se prelinge în şuvoaie de materie întrebătoare, «dincolo de ridurile iubirii», precum o paradoxală «destrămare născândă a vieţii», reclamându-i «dreptul la fericire». Este aprecierea ce se dă contribuţiei poetice pe care Adriana Weimer a adus-o la alcătuirea volumului colectiv de poezie Cartea poeţilor, din 1994, volum apărut la editura «Lugojpress». Nu e puţin lucru ca într-un peisaj saturat de veleitarismul unor aşa-zişi poeţi, un critic de talia lui Gheorghe Grigurcu să-ţi remarce şi să-ţi aprecieze versurile! (N-am reprodus integral, la început, cuvintele lui Gh. Grigurcu). Ceea ce consider că este important e faptul că sunt apreciate tocmai constantele acestui univers poetic, ceea ce se va păstra neatins de la volum la volum şi ceea ce mai târziu o va diferenţia pe poetă de confraţii de generaţie. Nu e puţin lucru să publici apoi trei volume independente de poezie, să participi la şedinţe de cenaclu, să depui o activitate constantă în conducerea unei prestigioase reviste de cultură (am numit aici revista «Banat») şi să devii absolventă a Facultăţii de Artă ! E doar un sumar cuvânt de inventariere despre munca Adrianei Weimer şi este doar «partea vizibilă» a aisbergului, mai bine zis, doar activitatea cu care poeta a ieşit în agora. La cei 40 de ani pe care i-a împlinit, Adriana Weimer e un poet în toată puterea cuvîntului. Ea se remarcă în peisajul literar contemporan, printre poeţii Lugojului, dar şi în «confruntări» naţionale, printr-o prestaţie profesională distinctă, prin câteva constante care o individualizează şi pe care aş vrea să le subliniez în continuare (de altfel, activitatea poetică a Adrianei Weimer a fost răsplătită cu numeroase premii la concursurile şi festivalurile naţionale de poezie...
