De Marius Ghilezan Povestea lui Andreï Makine începe cu un fel de apologie pentru moartea simbolică. Autorul “ucide” egoul tinereţii sale pentru a dejuca rolul solitar pe care şi l-a impus femeia din titlu. Vera, că despre ea spune povestea, este trecută de prima tinereţe. Trăieşte departe de lume, într-un sat rusesc de pe lângă Marea Albă. Îşi tot aşteaptă logodnicul de pe front. Într-una din verile anului 1970, un tânăr intelectual din Leningrad, de 26 de ani, plin de dispreţ faţă de epoca tristă a lui Brejnev şi regimul său represiv, este trimis să scrie un reportaj despre obiceiurile locului şi femeile rămase văduve. Descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii civilizaţiei. Aşa o găseşte pe Vera, o profesoară, în vârstă 47 de ani. Când avea doar 16 ani, logodnicul ei a murit pe front. Trauma sa, aceiaşi cu a milioane de femei sovietice, nu se vindecă nici după ani de zile. Cea care i se spunea “credincioasa” refuză să ştie că Boris al ei nu mai este şi nu se va mai întoarc. După 30 de ani, ea se conservă încă pentru el, trăind o viaţă fără sens. Tânărul, în timp ce adună poveşti despre viaţa rustică pentru satira sa, este tot mai atras de Vera. Foarte arătoasă, o forţă a naturii, îmbrăcată mereu cu un palton militar, cărând tot timpul o plasă de pescuit după ea, i-a stârnit atenţia tânărului. Povestitorul flirtează naiv şi îngăduitor. Îi laudă cărţile din bibliotecă, o încurajează să-şi termine studiile. Ea se gândeşte tot la Boris. Se duce regulat în gară – probă de masochism – doar pentru a aştepta trenul de la Moscova, cu care, zice ea, trebuie să apară eroul. La un moment dat este descrisă o scenă grotească în care una dintre văduve îi arată străinului ziare cu articole despre succesul lui Boris, care ar fi...
