Herta Müller urcă pe scena de la Stockholm. O scurtă reverenţă în faţa Majestăţii Sale Regele Carl Gustav, salută publicul, şi-şi ţine discursul. Dacă preşedintele american vorbeşte în faţa distinsilor reprezentanţi ai Academiei Suedeze despre „războiul care uneori este necesar şi justificat”, scriitoarea germană de origine română spune planetei povestea inofensivei batiste din Niţchidorf. O elegie de o rară sensibilitate despre peticul de pânză care a marcat viaţa bunicii, a mamei şi a sa. „Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.” Laureata Premiului Nobel continuă, în surdina sălii, povestea terorizării sale de către CI-stul fabricii din Timişoara, unde era angajată ca traducătoare, pentru că nu a vrut să colaboreze cu Securitatea. „Are să-ţi pară rău, te înecăm în râu’ îi spune acesta trântind vaza cu lalele de perete. „Dacă semnez hârtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi”, îi dă replică Herta. După acest eveniment i se ia biroul. Tot batista o salvează. O aşează frumos pe o treaptă de scară şi acolo munceşte. E dată afară din fabrică. Mama ei dorea să o facă croitoreasă. Hotărăşte să plece în Germania. Planul discursului care emoţionează audienţa coboară brusc în tabloul de familie. Acolo unde evocă amintirea fiului bunicii înrolat în armata nazistă care se întoarce mort de pe front. „Fotografia cu decedatul e...
