Carlos Fuentes – Constancia

“Trăia, se întorcea încet-încet la mine.” Citind Constancia, începând cu primele pagini mi-am dat seama că Fuentes este un scriitor serios (l-am ocolit de prea multe ori până astăzi, din diverse motive preconcepute), creator de adevărate enciclopedii miniaturale ale sinelui. Constancia este o poveste stranie, în care coordonatele logicii realiste ale vieţii şi accentele ei enigmatice se regăsesc într-o naraţiune greu de explicat. Cartea face trimiteri la câteva dintre cele mai importante teme ale literaturii: dragostea, moartea, regăsirea; stranietatea pune în oglindă fiinţa ca pe o regulă a suferinţei obişnuite, în care raţiunea e excepţia, nu regula – cum va spune prozatorul spre sfârşitul cărţii. Constancia nu oferă niciun răspuns. Naraţiunea se rezumă la o serie de adevăruri aşezate pe margine şi începe să se basculeze pe măsură ce se apropie de finalul ambiguu. Istoria zilei de ieri nu înseamnă trecut, ci o sursă de temeri şi un argument în favoarea aflării adevărului care stă îngropat în registre imposibil de găsit. Teroarea pierderii dragostei înseamnă moarte. Un roman care vorbeşte despre nevoia de clarificare şi asumare a unui sine, după ani grei încercaţi de războaie şi Holocaust. Niciun mister nu poate fi cât de cât aflat, “soluţia enigmei este o altă enigmă.” O concluzie posibilă? În spatele oricărei poveşti de dragoste se ascunde un adevăr care cutremură. De acelaşi autor Jilţul vulturului Toate pisicile sunt negre Toate familiile...

Carlos Fuentes – Toate familiile fericite

Fuentes vă invită la o plimbare pe corso-ul mexican, însă nu în hainele de duminică, nici cu guarzi care să privească îngăduitori de pe margine la familiile fericite: copiii familiei Pagán, care nu ştiu ce să facă din vieţile lor de adulţi; preotul care se ascunde împreună cu „nepoata“ lui într-un cătun uitat de lume; perechea perfectă, Ana Fernanda şi Jesús Aníbal, cu căsnicia distrusă de urâta familiei; Manuel Toledano, care se întâlneşte după aproape cincizeci de ani cu o dragoste veche, cu acordurile bolerourilor de demult în suflet; perechea de homosexuali Guy şi José Luis, care poartă în amintire oraşul mitic al tinereţii lor; fiul rătăcitor,  „doña“ care aspiră la sfinţenie, bărbatul care nu poate alege între două femei, femeia care nu poate alege între doi bărbaţi, tatăl care şi după moarte îşi manipulează prin testament cele patru fiice, … México, México! Când plimbarea s-a încheiat, spectrul violenţei este singurul ce rămâne să vorbească despre suferinţa unui oraş şi-a unei ţări. De acelaşi autor Crezul...

Carlos Fuentes – Crezul meu

Memorii? Autobiografie? Jurnal? Confesiune? Ce este acest Crezul meu pe care ni-l propune Carlos Fuentes la vârsta bilanţurilor? Un cocteil din toate acestea şi totuşi altceva. Fără doar şi poate, patronul literelor mexicane ne aruncã o provocare sub forma unui „abecedar” intim al gândurilor, meditaţiilor şi amintirilor sale de o viaţă. O carte-inventar sau o carte-promenad[ prin crezurile unui scriitor, care debuteazã cu Amistad (Prietenie), Buñuel şi Cinema şi navigheazã prin arhipelagul literelor alfabetului pânã la Wittgenstein, Xenofobie, Zebrã şi Zürich. Un excurs demn de tradiţia lui Montaigne, dar care are îşi creeazã propriul vehicul original,o specie inedită de autobiografie literară. „Crezul meu este indiscutabil genul de carte pe care cititorii îl îndr[gesc cel mai mult  personalã, idiosincratic[, mustind de anecdote proaspete şi citate ilustrative, bogată în digresiuni, lirică, sexy, deopotrivã surprinzãtoare şi înţeleaptã.” The Washington Post „Alternând amintiri personale şi reflecţii politice, comentarii literare şi emoţii din cele mai intime, scriitorul mexican compune o singularã şi fascinantã biografie intelectuală, în care ne sunt livrate cheile vieţii şi operei sale.” Magazine littéraire De acelaşi autor Jilţul...