Lui Ion Zubaşcu i s-a închis timpul vieţuirii. Posterităţii sale i s-a deschis un mit, mitul profesorului de la ţară care a reuşit să facă o revoluţie folclorică şi nu numai atât. Generaţii în blugi sau tineri contestatari au avut în piticul maramureşean un gigant de neegalat. A fost mai puternic decât statura sa. În alte lumi şi sub alte canoane, Ion Zubaşcu ar fi devenit un erou naţional. El s-a sfinţit pe sine în lăută şi-n cuvânt pentru a da lumii de ştire că Leru-i ler şi pe o piatră din Munţii Ţibleşului.
Pe Ion Zubaşcu l-am cunoscut la Cenaclul Flacăra. A leruit şi m-a învăţat că mândria nu un panaj de paradă. N-am cântat doinele sale la îndemnul partidului. L-am simţit în profunzimea sufletului meu de procreat în Maramureş. M-am născut în Timişoara, dar programarea mea s-a făcut la Cicârlău. Prin el am înţeles de ce fierbe în mine un sânge de războnic. Oamenii de acolo sunt de un fel. De altfel. De ce sunt un neadaptat lumii de compromisuri? Oamenii nordului sunt oamenii pădurii. Ei şţiu cel mai bine că o stâncă poate cripta poveşti de sute de ani. De la Ion Zubaşcu am înţeles cel mai bine legătura indestructibilă dintre om şi natură. Şi ce înseamnă memoria. Trebuia să-i duc zilele acestea noul meu volum: Ţigara unui viitor de paie. Tiparul a fost prea încet pentru trăirea sa grăbită. N-am mai ajuns la întâlnire şi mă revolt. Ţip. De ce întârzii mereu la întâlnirile programate?
Ion Zubaşcu a ridicat în mine o cetate. La ultima întâlnire de la cafeneaua BCR din Romană mi-a dat poruncă să-i continui lupta. Să nu mă dezic de regatul principiilor. M-a iubit şi l-am iubit. Zadarnic scriu. Literele mele au o audienţă ratată. Plâng. Şi-n mine cântă un rapsod al muzicii adevărului necopt. Nu i-am putut intona disperarea şi neîmpăcarea. Tatăl s-a a fost ucis de comunişti. Lui i s-au luat drepturile la cuvânt. Şi-a dus viaţa modest. S-a hrănit din principii. Şi azi e deasupra noastră. A lumii de smog şi de minciună. Nu l-am înţeles. Ce căuta pe piatra din munte? Unde şi-a ascuns disperarea? Cum de a putut să ierte duşmanii săi din umbră?
Mi-a plecat un camarad. Dar mi-a rămas în sânge, nerv şi conştiinţă sfatul său: Nu abdica!Cei patru copiii ai săi vor fi proba trecerii sale prin timp.
Rămas bun, Ion Zubaşcu. Şi iartă-mă că nu am putut să fiu la altitudinea probei tale de caracter.
despre forţa acestui om, puteţi citi aici!
Şi o indiscrieţie pe care mi+o va ierta din cer. Public unul dintre ultimele sale mesaje despre înregistrarea postată pe youtube prin efortul omului deosebit Sorin Bogdan.
Filmarile si inregistrarile sunt, din punctul meu de vedere, de cea mai buna calitate tehnica, documentara si artistica, m-ai imbogatit pur si simplu cu un material care lipsea din biografia mea literara de pana acum. Cred ca ceea ce mi-ai trimis e cea mai consistenta arhiva documentara audio-video, care m-ar putea reprezenta oricand, si dupa moartea mea, ca om si artist, cu atat mai mult cu cat am prins, la acea intalnire unde ai avut inspiratia sa fii martor, o stare de spirit in care am putut sa spun lucruri esentiale, cu bataie lunga in timp, la aceasta rascruce tulbure si incerta a vremurilor.
Iti multuumesc inca o data, prietene Marius Ghilezan, pentru generozitatea rara a darului tau.
Ion Zubascu
Cu toata recunostinta, Ion Zubascu
Citeşte şi:
Ion Zubaşcu: “de la Rimbauld încoace, se scrie pentru raft, nu pentru suflet”
Ion Zubaşcu: “Niciodată unealta n-a stăpânit uneltitorii”
Vestea trecerii la cele veşnice a celui care ne-a fost vecin, Ion Zubascu, ne-a întristat şi îndurerat profund. În aceste momente grele transmitem sincere condoleanţe d-nei Zubascu, copiilor şi întregii familii. Rugăm pe bunul Dumnezeu ca pe ei să îi mângâie, iar pe el să-l odihnească în lumea drepţilor. Fie-i ţărâna uşoară. Fam Grecu