Goran Mrakic – Punk Requiem

Bun, dar ce are în comun un jurnalist cu istoria? Chiar facultatea de istorie. Am zice.

Poveştile lui Mrakic cu sedilă sunt ale Revoluţiei române, adică ale trecerii paşnice de la chiftelele bunicii la hamburgherii din carne de şobolan.

Nu râdeţi. Temele  din “Punk requiem”, ai lumii care nu e numai a tururilor de pantaloni târâţi prin imală, ci şi a ritmurilor “chem puţu vas”,  ale generaţiei fericite. A celei care a sărit direct din iadul comunist în infernul capitalist. De la adidaşii din Ociko, la mâncatul de seminţe în Ferrari. Mai precis din Lacto-bar, direct în McDonald’s-ul împlinirii. Mracik este cronicarul nopţii de 26-27 aprilie 1997 (Noaptea Învierii): “Deodată porţile fast-food-ului luminos s-au deschis larg, iar puhoiul a început să se reverse. Ne-am lipit de un perete şi am privit neoutincioşi iureşul din faţa noastră. Oamenii se călcau în picioare ca să intre înăuntru. Pumni, coate, urlete, îmbrânceli, ameninţări, enoriaşi care ieşeau de la slujbă. Angajaţii priveau terifiaţi hoarda care a luat cu asalt întregul spaţiu. Primilor le-au fost promise reduceri. Cei ajunşi la pult stăteau lipiţi unul de altul şi se uitau cu pupilele dilatate spre vânzătorii în uniforme. “Ce doriţi să comandaţi?” Câteva secunde de tăcere. Nu ştiau ce să comande. La un moment dat un băiat buhăit a strigat disperat: Hamburgheri, vreau zece hamburgheri. :I cinci cizburgheri. După el s-a declanşat corul apoliptic de urlete atonale: Eu vreau cinci. Mie dă-mi trei! (…) Vechiul nostru Lacto-bar zăcea vandalizat de consumatorii noii epoci. Priveam de afară hoardele hămesite de mireniu care veneau să ia lumină şi hamburgheri. Hamburgheri şi lumină. Ketchup şi ceară. Muştar şi tămâie.” În aceeaşi seară, m-am nimerit şi eu în faţa obiectivului transhumanţei. În faţa hamburgheriei, râdeam cu Marian Alecu, directorul Mc Donald’s, despre victoria capitalismului asupra comunismului. Eram fericit de venirea Regelui. După 50 de ani.

„Punk requiem” este despre anonimii marelui oraş. Mrakic face pe Anonymus. Un Gesta Hungarorum, pe stil nou. Printre personajele eroice, gazetarul sârb aduce oraşului, asediat de violet, o Parmă mai orientală, noi nume memorabile: Baba Lenka, Vietnamezul, Zoki, ajuns pe pasarela de la gară, care leagă Iosefinul de Blaşcovici şi viaţa de moarte, sfârşindu-se făcând ultimul pipi pe trenul de Reşiţa.

Sunt mai multe personaje memorabile. Trebuie descoperite.

Goran Mrakic este un sârb care jonglează mai bine metaforele limbii române, decât săritul pe caii verzi ai lăutorologiei din carne şi corn de Lepa Brena. Nu e un sârb cuminte.

Comparaţiile sale au disonanţă, cuvintele ard şi verbele sunt fiare de călcat cu talpa încinsă. Vieţuirea descrisă e „în anticamera ospăţului-fumul, această premoniţie olfactivă a crăpelniţii în belşug, această iluzie permanentă a saturaţiei.”  Lumea lui Mracik nu pare înfrântă. Doar necunoscută. Personajele sala anonime sunt figuri de galerie, individualizate, care ştiu să-şi joace rolurile pe scena vieţii. Chiar dacă beau până se pişă pe ei sau joacă la păcănele. Te şi întrebi dacă nu e mai ocoşă viaţa de haimana, decât cea de gât-legău a lumii simandicoase. Citind, te întrebi.

O distincţie aparte graficianului lui ASU Poli, Ema, care a realizat o copertă decupată dintr-un afiş de film. În fond ce e o viaţă? Un film de acţiune, întotdeauna cu final ratat. Morţile lui Mrakic sunt calofile.