De Marius Ghilezan
Până la apariţia cărţii “Comunicare – voce – limbaj – artă -tehnologie” a domnului profesor Dorin Sarafoleanu, credeam că numai specialiştii din PR cunosc funcţia complexă a comunicării. Iată că un prestigios ORL-ist vine să ne susţină nu numai ştiinţific alegaţiile noastre, potrivit cărora doar printr-o profesionalizare a limbajului public “cea mai frumoasă reuşită a speciei umane”, cum măiestuos ne explică autorul, putem obţine empatia.
Eram persecutat de ideea fixă că omul modern primeşte mai multe informaţii decât poate să proceseze. Iată că omul distopian al lui Fukuyama, cel care a descris în celebra sa carte despre sfârşitul istoriei că individul de azi este distrugătorul propriei specii, nu rămâne decât în mintea futurologului care nu este nici pe departe un Jules Verne al timpurilor de azi. Teoria lui pare a fi contrazisă de o lucrare a unui exeget român contemporan.
Înainte să plece în lumea veşniciei, prietenul meu Ion Zubaşcu, poet, scriitor, rapsod şi nu în ultimul rând un bun creştin, avea să-mi postuleze că “niciodată instrumentele nu vor birui instrumentiştii”. Şi iată că prin lucrarea pluridisciplinară a unui om care a avut grijă nu numai de fonaţia atâtor personaje celebre: “Comunicare – voce – limbaj – artă -tehnologie”, îmi confirmă mie, un specialist în domeniul comunicării publice, că noua paradigmă socială impusă de internet şi de gadget-uri se reinterpretează. Nimic nou sub soare. Asistăm, cum s-ar zice, la o repoziţionare, în contextul în care grecia Antică este mai vie ca oricând.
Când credeam că lucrările medicale sunt destinate doar aspiranţilor acestei ştiinţe fondate de Hipocrat, părintele medicinei moderne, domnul doctor Dorin Sarafoleanu, într-o lucrare care nu depăşeşte 150 de pagini, ne lămureşte pe noi practicienii “cuvântului bine spus” că limba este într-o permanentă modulaţie sonoră şi cognitivă. Mai mult, domnia sa ne explică deloc colocvial că arhi-cunoscutul complex voce-trup implică inteligenţa şi că niciodată ordinatorul nu poate depăşi înzestrarea Dumnezeiască a firii umane.
Teoria gestaltistă, învăţată de noi în şcoală, se reinterpretează prin noua lucrare: de la biologia umană, prin octave şi mesaj prin artă, până la filosofie. Nimic dictat de inteligenţa artificială.
Dacă trăim în alte determinări sociale şi şcoli de gândire, lucrarea domnului Sarafoleanu era un “border-line” pentru ceea ce înseamnă pluridisciplinaritatea.
Ce am înţeles din mesajul cărţii “Comunicare – voce – limbaj – artă -tehnologie” este că inteligenţa se moşteneşte. “Există o predispoziţie genetică pentru a fi inteligent”, cum descrie autorul. Înseamnă că actul comunicării publice este apanajul elitelor, în stare să conducă masele, ceea ce mă lămureşte empiric că niciodată Badea Ion cu limbajul de stână nu va fi capabil să convingă. Ceea ce îmi confirmă supoziţiile.
Departe de mine gândul că omul simplu nu ştie să comunice. “Doar sunetul divin este pur”. Profesorul provenit dintr-o elită a Banatului ne vorbeşte despre rafinament, conjucţie stilistică şi abordare para-verbală, trecând prin belcanto şi armonia fină a sunetelor, fără a da sentinţe, precum majoritatea medicilor. Ca orice gânditor de tip Socrare, el se întreabă. Şi noi din retorica publicistică putem înţelege cât de profund este actul comunicării: fonaţie, gândire, interpretare, reacţie.
Ne naştem vorbitori, dar asta nu înseamnă că suntem şi gânditori. Cartea este o reflecţie asupra înzestrărilor umane, care îl face diferit pe om de animale. “Inteligenţa şi gândirea sunt elemente care încearcă să explice relaţia dintre om şi divinitate”, spune autorul. “Memoria este în concordanţă cu inteligenţa, ea este genetică.” Să înţelegem din lucrarea pluridisciplinară că vorba vine dintr-o educaţie moştenită? Iată provocarea cărţii.
“Vocea neluminată de gândire devine monotonă, cântăreţul trebuie să cânte idei, nu sunete goale”. Răspunsul e în Verdi.
O, dragutzule Ila Citila,
iata o carte care ar trebui sa se gaseasca in ghiozdanul multor profesori din invatamantul nostru greu incercat, in vremile astea in care majoritatea celor care se intituleaza profesori arata – iertat imi fie – aroganta de a fi deasupra copilului care sta in banca cinci-sase ore pe zi… Constat ca am mare nevoie de a-mi adauga in bagajul umilei mele cunoasteri cartea aceasta, dar cum sa fac eu ca ea sa ma astepte la tine pana iau salariul? Indraznesc sa te rog sa mi-o trimiti in jurul datei de 10 ianuarie, cand iau leafa de profesor navetist, leafa care abia ajunge pentru un cititor pofticios, dar asta e o alta poveste…
Multumesc pentru aceste delicatese pe care mi le-ai scos in cale taman cand imi doream. cu drag, L.