De la găina care naşte pui vii, Ion Cristoiu a evoluat la adevărata literatură. Dacă în anii când conducea „Bulina roşie”, astfel de informaţii făceau tiraj (la acea vreme paginile celorlalte cotidiane erau profund politizate n.a), noua sa carte este un maraton de povestiri satirice. Parcă a vrut să cuprindă într-un singur volum tot tembelismul Securităţii, toată prostia românească şi mai ales sărăcia spirituală a satului românesc. Cartea nu are egal în literatura română. E un volum greu de poveşti uşoare. Iată paradoxul. O capodoperă a stilului sprinţar, a vieţii ca o anecdotă, a băşcăliei cu ştaif, în care autorul, cinste lui, nu e decât un tălmăcitor. Cartea este valoroasă pentru că scriitorul nu intervine cu formule de stil, cu tomuri de comparaţii sau cu fente literare. El evocă o realitate ciudată, bulversantă, ridicolă. Citind Găina fără bilet descoperi o Românie a timpului pierdut în caterincă. Ai putea crede că e un elogiu adus prostiei, dar nu este. Descoperi o lumea a chiaburilor care se trezesc după o nouă uneltire, dar şi a ţăranilor de azi pentru care un jurnal de ştiri e mai impresionant decât ştirea însăşi. În cartea lui Ion Cristoiu sunt întâmplări care dacă ai fi singur ca un cronicar al vieţii cotidiene nu le-ai descoperi. Pentru simplul fapt că nu ai forţa elocinţei searbădului adevăr cum o are singur şi sigur Ion Cristoiu. Din Găina fără bilet poţi afla cum agramaţii judeţenelor de partid făceau carieră, cum securiştii urmăreau cipuri din dinţi, că loazele din partid îşi dădeau proba incompetenţei, iar procurorii urmăreau nimicul. Cartea nu îşi propune să rezolve marile probleme ale sindicalizării prostiei. Doar să evoce, în parametri stilistici de-o excepţională autenticitate avatarurile unei vieţi apăsate de nevoi şi de o dureroasă autenticitate. În poveştile lui Ion Cristoiu ochii de sticlă privesc, violatorii sunt strigoi, iar politicienii în campaniile electorale asudă sub culoare...
