„Anatomia cenzurii” este o carte ce produce un teribil disconfort cititorului – te vezi nevoit să priveşti un cadavru – cel al Cenzurii – ce ar putea învia, în orice moment, dacă susţinătorii democraţiei vor aţipi. Este corpul cenzurii instituite de ocupanţii ruşi, împreună cu oportuniştii adunaţi de miri unde, indiferent de etnii şi de convingeri, în intervalul 1944-1947. Adică instituţia ce a mutilat pentru zeci de ani cultura română, jurnalismul fiind una dintre ţintele predilecte. Pentru că teama de presă a rămas un indiciu indubitabil al ilegitimităţii, indiferent de epocă, regim, context. Este teama de pluralism, de adevăr, de îndoială. Găsesc acestei cărţi mai multe merite. Mai întâi, autoarea a utilizat un lăudabil corpus de documente de arhivă. Sper că numeroasele şi relevantele documente la care a apelat, vor pune punct opiniilor liricoide despre cenzură, exprimate deseori. Lucrarea invită la consultarea „urmelor”, la un episod factual, nonevaluativ – cei ce urăsc factologia istorică sunt, cel mai adesea, oameni care nu au intrat niciodată în arhive. Ei nu află, pur şi simplu ştiu. Apoi, cartea reprezintă o disecţie a mecanismelor reprimării pluralismului informaţional, o demonstraţie a faptului că cenzura a fost o pârghie în mecanismul de dobândire, de menţinere şi distribuire a puterii politice. Interesante îmi par aici etapele identificării şi sancţionării oponentului politic, ce a fost, pe rând, fascist, profascist, legionar, antidemocrat, antisovietic, apoi sabotor şi reacţionar. Orice imaginaţia a oferit, a fost folosit pentru lichidarea adversarului politic, iar lucrarea demonstrează încă o dată ilegitimitatea regimului comunist – el se instituie şi se menţine prin lichidarea celui ce îl contrazice. Un regim obsedat de unanimitate, ceea ce-i face existenţa dramatică, tensionată, plină de ridicol – trebuie să demonstreze că nici-o altă opinie nu îşi are locul în spaţiul public, în afara celei declarate de el ca fiind valabilă. Şi pentru că pomeneam de ridicol, a se vedea „Solemnitatea...
