Dezinvoltura cu care Frank Herbert reuşeşte să se mişte în spaţiul complex al personalităţii mesianice lărgeşte orizontul iniţial al Dunei şi pune probleme pe care doar le enunţă, fără a-şi propune să le şi rezolve. Răstignit pe cruce, Iisus nu a regretat că se jertfeşte pentru poporul său. Paul Atreides are însă îndoieli. Moartea lui poate rezolva într-adevar o mulţime dintre problemele pe care apariţia sa în Univers le crease în urmă cu treizeci de ani. Are el voie să regrete? Iar dacă o face, nu cumva tocmai umanitatea lui îi diminuează meritele? Frank Herbert încearcă să răspundă într-un chip paradoxal la aceste întrebări, analizând tangenţial şi destinul celor mântuiţi. Fremenii şi-au găsit un mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stăpânii planetei lor, ba chiar ai întregului Univers… Din păcate însă, tărâmul promis nu e nici pe departe atât de încântător pe cât au crezut. Fremenii sunt oamenii mirodeniei. Apa îi ucide, îi transformă. În lipsa constrângerilor extraordinare din vremurile trecute, natura umană răbufneşte şi la nivelul mentalului colectiv fremen. Locuitorii Dunei îşi dau seama că nu pot fi mântuiţi, ca poporul acela viteaz şi dârz care se ascundea printre dune şi cumpără discreţia Ghildei nu poate ajunge la tărâmul promis decât dacă acceptă să moară puţin, să se transforme. De aici şi până la încercarea de devorare a propriului zeu, prin desprinderea clerului de conştiinţa pe care trebuie să o slujească, e o cale scurtă, un drum străjuit de apariţia dogmelor, de interpretări eronate sau forţate şi care sfârşeste esenţialmente în constituirea unei clase de preoţi cu interese fundamental diferite de învăţăturile zeului ei. Acest mecanism subtil permite de altfel complotiştilor să aducă pe Dune o armă cumplită, menită iniţial să-l apere pe Muad’dib, dar care sfârşeşte prin a-l răni. De acelaşi autor Împăratu-l zeu al dunei Copiii dunei Ereticii...
