Premiul Nobel pentru Literatură, 1934 „pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice„ Subiectele preferate ale lui Pirandello sunt viaţa şi arta, adevărul şi minciuna, realitatea şi iluzia, adică esenţa însăşi a teatrului. Deşi a scris şi câteva romane, precum şi un număr impresionant de nuvele, Pirandello rămâne în memoria lumii în primul rând ca autor de teatru. Spectacolul scenic a exercitat asupra lui o fascinaţie constantă, căreia îi stă mărturie nu doar faptul că acest domn (spun contemporanii săi) serios, retras, mai degrabă timid, a îni inţat o companie de teatru, ci şi subiectul multora dintre textele sale. Teatrul i-a dat mult lui Pirandello, dar datoria nu a rămas neplătită… „Pentru reuşita strădaniilor mele literare a trebuit să merg la şcoala vieţii. Această şcoală, deşi nefolositoare unor minţi strălucite, este singurul lucru care poate ajuta o gîndire de tipul meu: atentă, concentrată, răbdătoare, cu adevărat copilărească la început, de elev ascultător dacă nu de profesori, cel puţin de viaţă, un elev care nu a părăsit niciodată încrederea sa deplină în lucrurile pe care le-a învăţat. Această încredere vine din simplitatea naturii mele profunde. Am simţit nevoia de a crede în aparenţa vieţii fără cea mai mică rezervă ori îndoială. Pe măsură ce talentele mele reale se dezvoltau, mă lăsau complet neputincios în faţa vieţii, aşa cum devine orice artist adevărat, capabil doar de gîndurile şi simţirile sale. Gînduri pentru că am simţit şi simţiri pentru că am gîndit. De fapt, sub puterea iluziei de a mă crea pe mine însumi, am creat doar ce am simţit şi am fost în stare să cred. Aş vrea să cred cu bucurie că acest Premiu a fost dat nu atît de mult pentru virtozitatea mea ca scriitor, neglijabilă de altfel, ci pentru sinceritatea omenească a operei...
