Verdicte uluitor de sigure asupra cărţilor citite cu frenezie, analize subtile şi reflecţii lucide despre sine ori alţii, ironie nimicitoare şi concluzii nemiloase, suferinţe ale inimii şi patimi ale trupului – dar şi rare momente de intensă bucurie –, iată substanţa însemnărilor lui Jeni Acterian, o fată superinteligentă şi poate de aceea greu de mulţumit. Atotprezentă în jurnal – obsesia morţii, mai acută parcă, în cazul autoarei, decât cea caracteristică generaţiei „kierkegaardiene“ din care făcea parte. Jeni Acterian i-a cunoscut personal, de altfel, pe toţi marii reprezentanţi ai acestei generaţii, cu unii a fost bună prietenă şi pe mulţi îi pomeneşte în acest jurnal: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Emil Botta, Mihail Sebastian… Pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu şi alţi universitari celebri în epocă i-a ascultat conferenţiind şi nu se sfieşte să-i comenteze cu admiraţie sau sarcasm, dar întotdeauna inteligent. Publicat intr-o primă ediţie la 33 de ani de la moartea autoarei, acest jurnal a fost o revelaţie, efectul asupra cititorilor fiind comparabil doar cu cel produs, ceva mai târziu, de Jurnalul lui Mihail Sebastian, rămas şi el inedit timp de 50 de ani. „Jeni Acterian şi Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemeni capului şi pajurei unei medalii de valoare unică“, scrie Doina Uricariu în prefaţa acestui volum. „N-am spus monedă, ci medalie: cele două Jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepţional atât prin mărturisirea de sine, cât şi prin cea despre o...
