Brînduşa Armanca a scris un Diario
pentru Memorialul frontieriştilor
Într-o lume în care procesele de conştiinţă sunt la fel de nule ca şi procesele comunismului, meritul Brînduşa Armanca este că nu face pe procurorul, precum alţi publicişti actuali. În cartea Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, apărută la Curtea veche, aduce în atenţia publicului un şir de crime din puzderia celor rămase nepedepsite, nici după 20 de ani. Se ştie despre fuga Nadiei Comăneci (cu cântec am zice noi ca şi autorul), a trupei Phoenix, dar mai puţin despre românii ucişi pe frontierele de vest ale României. Că a murit unul, zece sau sute, tot crime se cheamă. Cartea putea fi numită şi Pofta de libertate ucide. Sau schimbă destine. Aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre cei mai talentaţi poeţi români ai acelor vremi, Ion Monoran. La nici 18 ani viitorul i s-a făcut ţăndări, doar pentru că a cutezat să gândească la fugă. Exmatriculat din liceu, stigmatizat pe viaţă, a trebuit să-i descopere ca şomer pe Celan, Rilke, Rotke prin spaţii rău famate, unde era mai puţin urmărit. Destinul a făcut ca acest om prigonit de un sistem să-i grăbească sfârşitul. Mono a avut ideea salvatoare pentru mişcarea din Piaţa Maria, din 16 decembrie 1989, de a opri tramvaiele. Şi aşa puhoiul de mulţime s-a revărsat lângă statuia lui Doja.
Cartea este un recurs la memorie. Un dosar cu autori necunoscuţi. O cruce de hârtie velină pentru eroii rămaşi fără morminte. Brînduşa Armanca nu a scris pentru noi, supravieţuitorii regimului de teroare, ci pentru tinerii care nici nu-şi pot imagina să nu facă un week-end la Paris sau o vacanţă prin Munţii Pirinei. La temelia dreptului la liberă circulaţie stau jertfele unor semeni de ai noştri. Nu trebuie să uităm că pentru alţii, tot de vârstă fragedă, viaţa li s-a terminat la frontieră.„legistul sârb autopsiază un cadavru de sex masculin găsit între două stânci, la Donji Milanovac. Avea doar un slip, ciorapi în picioare şi o curea la brâu, de care era legată o pungă. În pungă nişte haine. ” În zadar Aurora Briscan, mama lui Doru Briscan, căruia i s-a înscenat un accident de tren în 1988, poartă cu ea cămaşa cu urmele crimei. Noi nu avem un Terror Museum ca la Budapesta, pe Andrássy útca, precum în fosta clădire a securităţii maghiare. Îmi amintesc cum, într-una din vizitele mele, am urmărit emoţiile unor tineri scandinavi care ţineau pumnii strânşi când ascultau la căşti mărturiile victimelor şi ale supravieţuitorilor rezistenţei. Noi avem cimitire printre străini şi nici un Pantenon al victimelor zborului spre libertate.
Dacă avem un Memorial al revoluţiei la Timişoara, un Memorial al luptei anticomuniste la Sighet, un Memorial al Durerii la TVR, de ce să nu avem şi un Memorial al frontieriştilor? Cartea Brînduşei Armanca poate fi un excelent diario, un ghid de însoţire printre artefactele unui misterios genocid. Nu se doreşte un astfel de Centenario al eroilor. Poate că mulţi care decid astăzi sunt ucigaşii de ieri.
Datorită lucrării sale exhaustive, de o meticulozitate nemţească în clasificarea metodelor şi tacticilor de evadare din lagărul comunist, precum şi prin expunerea panoramică a adevărului, autorul bănăţean ar merita un premiu, mai mult decât recunoştinţa semenilor. Şi premiul ar fi un Memorial, în care să fie depuse pe lângă instrumentele de teroare, mărturiile supravieţuitorilor. Doar pentru ca răul să nu se mai întâmpe.
Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi indică faptul că, între 1969 şi 1989, peste 100 000 de români au cerut azil politic în Occident. Deci cel puţin atâţia au trecut clandestin frontiera. Pentru autorităţile comuniste şi pentru grăniceri, „frontierist“ era sinonim cu „infractor“: Codul Penal al RSR incrimina, la art. 245, atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa, ca „infracţiuni contra autorităţii“, pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Pentru cei care scăpau, statutul de „frontierist“ devenea o monedă de schimb pentru azil politic într-o ţară democratică. Cei care au trecut cu bine sunt azi cetăţeni ai lumii, în Europa de Vest, în SUA, în Canada sau în Australia. Sute de transfugi şi-au găsit sfârşitul pe fâşie, împuşcaţi de grăniceri şi îngropaţi în cimitirele locului. Mulţi agresori, militari în termen, au tras în plin, după principiul „decât să plângă mama, să plângă mă-sa.”
Războaiele lumii au rămas în istoria universală prin faptele de vitejie ale învingătorilor doar graţie cronicarilor, a scribilor pregătiţi să laude izbânda. Niciodată cei învinşi n-au avut parte de o lumină războinică pentru simplul fapt că nimeni nu le-a tălmăcit faptele.
Adauga in cosul de cumparaturi.
asa a fost din nefericire.ma revolta faptul ca multi romanii au uitat tragedia trecutului sau se lasi inselati de scuzele ridicole ale unor rau intentionati care spun ca victimele comunismului nu au fost mari ca intentiile partidului comunist au fost nobile etc.la fel de revoltator este si faptul ca multi dintre ei au obrasnicia de a declara in presa ca securitatea a aparat interesele poporului.ma refer la un fost general de securitate cu numele de neagu…. care a scris cateva carti in care prezinta fosta securitate ca o institutie patriotica care a aparat interesele statului roman.nu pot sa inteleg dece crimele bestiale ale comunismului care depasesc 100 de milioane de oameni nu sunt aproape de loc mentionate pe cand crimele nazismului se ridica la mult mai putim.dece cele 3-5 milioane de evrei ucisi in gulaguril nu sunt mentionati de loc.toate fiintele omenesti sunt la fel fie ca estevorba de rusi,romani,evrei,etc.bestiile care in romania au ucis cu impunitate sunt bine merci primind pensii decente.evreii,germamii sau armenii care doreau sa praseasca romania in anii 50 sau60 trebuiau sa plateasca taxe de emigrare intre 3000 si 6000 dolari usa.era un adevarat comert cu sclavi.evrei,greci armeni etc ,intelectuali de mare valoare erau retrogradati din functii primind salarii de rusine.blestemat sa fie comunismul pe vecii vecilor.gm