Radu Paraschivescu – Muşte pe parbrizul vieţii

„Aţi pierdut o minunată ocazie de-a tăcea“, le-a spus Jacques Chirac liderilor polonezi în 2003, după ce aceştia susţinuseră intervenţia americană în Irak. Rămasă într-un pliu al istoriei recente, expresia li s-ar potrivi mănuşă emiţătorilor români de nerozii, pentru care notorietatea este, măcar de data asta, un dezavantaj. Pe o scenă unde personalităţile şi personulităţile convieţuiesc, într-un timp al dispreţului pentru limba română, pentru cultură şi pentru gândire, Muşte pe parbrizul vieţii măsoară amploarea derivei în care a intrat discursul public. Dincolo de râsul pe care-l provoacă una sau alta dintre perlele scoase în virtutea inepţiei, cartea aceasta e de fapt dovada unui masacru despre care nu se scrie în ziare şi nu se vorbeşte la televizor. Ea pune conul de lumină pe torţionarii vechi şi noi ai limbii române – oameni care au batjocorit-o, au sluţit-o şi au umplut-o de noroi. Fără să ezite, fără să le pară rău. Indiferent dacă sunt politicieni, oameni de afaceri sau exponenţi ai showbizului, cotizanţii dinMuşte pe parbrizul vieţii oferă un spectacol la care, deloc paradoxal, hohotele sunt direct proporţionale cu tristeţea. „Când sunt prost dispus, ceea ce mi se întâmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle de tranziţie ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema. Avem, carevasăzică, resurse de umor (fie şi involuntar), avem încă resurse de vitalitate animală din care, cine ştie, vor răsări, cândva, şi florile gingaşe ale normalităţii!“ Order Muşte pe parbrizul vieţii Preţ @ RON23,00 Qty: Adauga in cosul de...

Sorj Chalandon – Al patrulea zid

Al patrulea zid este un roman despre „violenţă ca semn al slăbiciunii“, cum ar spune unul dintre personajele-cheie, regizorul grec Samuel Akounis, militant împotriva coloneilor în ţara sa şi apoi refugiat la Paris. O pledoarie implicită împotriva violenţei cunoscute de când lumea, de la povestea Antigonei, de pildă: Antigona lui Sofocle, dar şi a lui Jean Anouilh. Pentru a îndeplini ultima dorinţă a prietenului său Sam, Georges, studentul uluit de lumea în care trăieşte, sfâşiat între tradiţie, revoluţie şi datorie, încearcă să pună în scenă piesa lui Jean Anouilh într-un teatru deloc convenţional: teatrul de război din Beirutul anului 1982, în care devine la rându-i actor. Rămânem însă, chiar şi după încheierea acestei cutremurătoare poveşti, cu o întrebare: Antigona cine este? Doar preafrumoasa palestiniană Imane, unul câte unul, actorii imposibilului spectacol printre ruinele Beirutului, Georges ori fiecare personaj al tragediei de pe ţărmurile Mediteranei? Order Al patrulea zid Preţ @ RON29,00 Qty: Adauga in cosul de...

Lucian Boia – Dosarele secrete ale agentului Anton

„Fie că i se cere, fie din proprie iniţiativă, Petru Comarnescu divulgă tot, de cele mai multe ori, pe un ton neutru; în anumite cazuri, totuşi, când se referă la persoane pe care le antipatizează sau care l-ar fi nedreptăţit, comentariile devin acide, iar informaţiile sau insinuările, compromiţătoare. Îşi găsesc aicio supapă şi frustrările (acute) sociale şi intelectuale ale lui Petru Comarnescu. Iată-i, prinşi ca într-un insectar, pe toţi cei care nu i-au acordat importanţa meritată! Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăţie; excesul de zel anulează până şi circumstanţele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca (marele vinovat, în toate, fiind regimul comunist). Însă valoarea literară a multor pagini este indubitabilă. Laolaltă, alcătuiesc un fel de Comedie umană a lumii intelectuale şi artistice româneşti din anii ’50 şi ’60. Petru Comarnescu şi-a ratat «marea operă» a vieţii. Să o fi reuşit agentul Anton?“ (Lucian...

Monica Lovinescu – O istorie a literaturii române pe unde scurte

Ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar. Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum ştim, o întreagă ţară. „Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărţi şi evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legendă vie. […] Cine dintre noi n-a simţit asta? Şi, apoi, cine n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?“ (Nicolae MANOLESCU, Istoria critică a literaturii...

Monica Lovinescu – Jurnal inedit 2001–2002

„…Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. […] «Ce e de făcut?» m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem înainte»: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit.“ (Monica LOVINESCU, Jurnal inedit, 2001) „Monica Lovinescu a trăit într-o epocă în care binele şi răul nu mai intrau pe scena istoriei înveşmântate în nuanţe. Epocile acestea sunt grele pentru cei care le trăiesc, căci îi obligă pe toţi să aleagă fără să se poată refugia după alibiul bâlbâielii care cere timp de gândire, după teama de judecata pripită, după sofisticăria dilemelor. Desigur, când ai de ales între radicalitatea albului şi a negrului, te poţi înşela în privinţa oamenilor, dar niciodată în privinţa ideilor, a principiilor şi a faptelor. Când în joc sunt adevărul şi falsul, negocierea încetează. Sub acest credo s-a aşezat întreaga viaţă a Monicăi Lovinescu. El răzbate, iată, până în ultimele pagini ale Jurnalului, cele din anii 2001–2002. Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt – ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei.“ (Gabriel LIICEANU) „Memorialistica Monicăi Lovinescu se îmbogăţeşte postum şi nesperat cu un nou volum, rămas până acum inedit. Destinul acestor notaţii diaristice a fost acela de a-şi contrazice în mod fericit autoarea, care îşi...