Când am văzut titlul, m-am grăbit la DEX. Ce-i Deania? N-am găsit. Nici un mail dat autorului nu m-a lămurit. Aşa am primit manuscrisul. N-am mai aşteptat suportul tipărit. PDF-ul m-a scos din ceaţă. Deania e lumea din nou, aşezată literar într-un spaţiu aproape rural. Acolo unde s-a născut, vorba poetului, veşnicia. Adică spiritul nostru naţional.
Deania neagră m-a convins că Alexandru Petria are talent de povestitor. El suprinde cu detaşarea obiectivului rece al unui aparat de filmat esenţa „veşniciei””. Un orăşel în care pierzania e la ea acasă. Viaţa curge între fumuri de Lucky Strike şi amăgiri de perete cu Salma Hayek. Oamenii locului nu sunt teferi la minte, cum nici învăţaţi nu sunt. Altfel, cum să accepte ruperea spinării moartei Afinia, pentru că nu încăpea în sicriu? Sau incinerarea Eleonorei pentru că nu mai avea loc în cavoul construit de ea? Nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte. Aşa ar spune oricare dintre personajele lui Petria care fie se duce să facă bizniz la oraş cu flori şi eşuează dându-le din lipsă de clientelă fetelor din sat, fie dă lovitura vieţii jefuind un TIR plin ochi …cu prezervative. Nu-i pentru cine se potriveşte. Cum să vinzi o tonă de prezervative celor care n-au o existenţă protejată?
În cartea lui Alexandru Petria nu se ascunde moralistul. Frazele sunt tăiate direct, jafurile, ca şi iubirile, sunt trăsnete din viaţa unui orăşel trăsnit care votează pe litra de mălai. Citind volumul picaresc ai senzaţia că ai mai văzut filmul acesta, dar nu eşti în stare să-ţi explici când, unde şi cum.
Prozatorul nu literaturizează universul unui capăt de ţară, îl evocă într-o stare nudă. Aici, diferenţa faţă de ceilalţi căutători de nestemate în colbul scrierilor fără rost, doar cu gândul la premii naţionale, internaţionale.
Cartea este alegorie a istoriei ultimilor ani, un pamflet al meditaţiei şi un epitaf al zădărnciciei unpr vieţi basculate din adulter în pocăinţă.
Deania lui Petria e un Macondo pe invers. Nimeni nu luptă, toţi se lasă pradă destinului. O veselie de pierzanie, sport naţional la români.
„Suntem super, trilulilu, hop-hop”, vorba unui personaj.
fragment:
Când a murit Afinia, cei apropiaţi au fost curentaţi, ai zice. Se împiedecau unii de alţii, nu pune aia acolo, pune-o dincolo, sună în stânga, ba în dreapta, cheamă popa, comandă coroanele, vorbeşte cu groparii, pentru sicriu, anunţă prietenii, am uitat ceva?
După ce doctorul Chiorean a certificat decesul, au spălat-o pe Afinia şi au îmbrăcat-o cu haine noi. Sergiu, întrând în cameră, revenit de la magazin, a observat că pe talpa pantofului drept al Afiniei a rămas o etichetă galbenă.
Spre seară, doi haidamaci au adus sicriul.
– E o treabă, cucoană, i s-a adresat unul cu început de chelie bunicii lui Sergiu.
– Ce treabă?
– Nasoală, a naibii, nu merge capacul, se băgă în discuţie şi celălalt, cu cel puţin 47 la bocanci.
– Dar pentru o sticlă de palincă o dăm gata…, reluă primul.
Sergiu se uita nedumerit, toţi din familie au ieşit, de el au uitat. A văzut cum cei doi o aşază pe Afinia pe podea, pe covorul înflorat, cu faţa în jos, cum cheliosul îi pune sub faţă o pernă cu broderii. Apoi cum haidamacul cu 47 la bocanci s-a lăsat cu greutatea unui picior pe coloana vertebrală a Afiniei, de mai multe ori, până oasele au pârâit. Haidamacii au băut câte un gât de palincă.
de acelaşi autor:
Leave a Reply