Andrei Ruse – Soni

De Marius Ghilezan

Andrei Ruse – Dilăr pentru o zi

De Marius Ghilezan N-ai încercat MDMA? N-ai intrat în transă? Nu ştii să te vindeci prin narco-psihoterapie? Ia de aici! Dilăr pentru o zi, noua carte a tânărului Andrei Ruse. Volumul  este un fals instrument de training pentru o profesie bănoasă, în afara legii, cu dublă satisfacţie: materială şi reverie. Şi un anti-jurnal de luptă contra drogurilor. Nu din cărţi se învaţă meserii. Cartea azurie e un policer cu dichis. Scrisă alert, cu acţiuni de capă şi spadă, dincolo de limita prejudecăţilor şi dincoace de peretele de sticlă a legii, îţi dezvăluie tainele unei coabitări de interes între două instituţii care ar fi trebuit să fie rivale, Poliţia şi Dilăria, nicidecum mănăstiri de maici. Falsul jurnal de luptă contra drogurilor îţi dă de gândit. Pentru ce am luptat în Decembrie ’89? Despre ce libertate vorbim? Cea îngrădită de lege sau cea liber aleasă de fiecare individ? De ce putem bea şi fuma şi nu ne putem droga, când de secole multe halucinogene erau medicament? Andrei Ruse poate că a vrut să facă din poliţistul Radu un personaj principal, dar i-a ieşit Nebunul (fost psiholog, actual organizator de manevre, ştiţi de care), puternic şi răscolitor, prin trăiri, gesturi, atitudini. Sinopsisul cărţii, de tip carpediem pe de trei. poate fi scis în trei rânduri. Locotenentul de la anti-drog  vrea să avanseze în carieră şi să obţină un bonus financiar. Îi cere colegului său de birou (tot „luptător anti”) să-i mijlocească o întâlnire cu un dealer de profesie pe care ulterior să-l aresteze. Toată acţiunea se desfăşoară în 24 de ore, timp în care omul legii pufăie şi dă pe nări fumurile unei false profesii de pictor, pentru a intra rapid în graţii. Din agonie în extaz şi îndărăt, descoperă o lume care nu e baş rea. Când să se lecuiască de arestări riscante, tocmai fiica sa îi dezvăluie ideantitatea. Cui îi...

Andrei Ruse – Soni

De Marius Ghilezan Prin „Soni” l-am cunoscut pe Andrei Ruse. Personajul a făcutut ocolul netului de la Dăbuleni până în Fundul Moldovei. Un sinopsis scurt, clar şi acroşant. Aşa m-am decis să cunosc mai  întâi autorul. Un tânăr mai puţin nervos decât mine, şi mai optimist. Bătăios, din fire, lung la vorbă, dar scurt la frază. Ceaa ce m-a convins să pun mâna pe carte. Povestea Soniei,  Soni, pentru prieteni,  este simplă. O tânără la 20 şi ceva de ani află că are cancer în ultima fază. Decide să trăiască viaţa la maxim. Sex, droguri şi boală. Totul extrem de dens. Scrisul este în acord cu viteza vieţii. La cei bolnavi timpul se comprimă. Doar în astfel de stări degradante, îţi dai seama de valoarea darului lui Dumnezeu. Autorul povesteşte în ritm cinematografic aventurile fetei, decise să-şi consume cu poftă măruntele clipe rămase. Ce e interesant e că naratorul nu stă deoparte. Decide să intre în scenă. Ca debutant. Răscoleşte prin sertarele existenţei fiinţei devorate de viermele bolii, în loc să profite de un trup ce i se oferă lasciv. Nu promite că scrie romanul. Lasă cititorul să se dumirească. Schimburile de mailuri îi trădează apetitul pentru poveste. Fata l-a incitat la scris. Şi-a fixat dead-line-ul. Timpul zbura. Cititind mi-am amintit de poezia lui George Lână, timişoreanul meu, care în volumul Tulpina mea nevăzută are încercări reuşite de condensare a spaţiului dintre două secunde.  E incredibil cum poţi măsura timpul când vezi finish-ul ca o provocare, ca pe o amăgire, dar ca staţie sigură pentru fiecare dintre noi. Dimensiunea vieţii are în spaţiul  dintre cuvintele gong şi imperativele morţii gust de iarbă, mestecată cu adrenalină şi pofta de fugă. În cartea lui Andrei Ruse personajul aduce, conştient sau inconştient, un elogiu acelui carpediem pe care-l uităm permanent. Parcă John Lenon zicea că viaţa e ceea ce trece pe lângă...

Andrei Ruse – Soni

De Marius Ghilezan Prin „Soni” l-am cunoscut pe Andrei Ruse. Personajul a făcutut ocolul netului de la Dăbuleni până în Fundul Moldovei. Un sinopsis scurt, clar şi acroşant. Aşa m-am decis să cunosc mai  întâi autorul. Un tânăr mai puţin nervos decât mine, şi mai optimist. Bătăios, din fire, lung la vorbă, dar scurt la frază. Ceaa ce m-a convins să pun mâna pe carte. Povestea Soniei,  Soni, pentru prieteni,  este simplă. O tânără la 20 şi ceva de ani află că are cancer în ultima fază. Decide să trăiască viaţa la maxim. Sex, droguri şi boală. Totul extrem de dens. Scrisul este în acord cu viteza vieţii. La cei bolnavi timpul se comprimă. Doar în astfel de stări degradante, îţi dai seama de valoarea darului lui Dumnezeu. Autorul povesteşte în ritm cinematografic aventurile fetei, decise să-şi consume cu poftă măruntele clipe rămase. Ce e interesant e că naratorul nu stă deoparte. Decide să intre în scenă. Ca debutant. Răscoleşte prin sertarele existenţei fiinţei devorate de viermele bolii, în loc să profite de un trup ce i se oferă lasciv. Nu promite că scrie romanul. Lasă cititorul să se dumirească. Schimburile de mailuri îi trădează apetitul pentru poveste. Fata l-a incitat la scris. Şi-a fixat dead-line-ul. Timpul zbura. Cititind mi-am amintit de poezia lui George Lână, timişoreanul meu, care în volumul Tulpina mea nevăzută are încercări reuşite de condensare a spaţiului dintre două secunde.  E incredibil cum poţi măsura timpul când vezi finish-ul ca o provocare, ca pe o amăgire, dar ca staţie sigură pentru fiecare dintre noi. Dimensiunea vieţii are în spaţiul  dintre cuvintele gong şi imperativele morţii gust de iarbă, mestecată cu adrenalină şi pofta de fugă. În cartea lui Andrei Ruse personajul aduce, conştient sau inconştient, un elogiu acelui carpediem pe care-l uităm permanent. Parcă John Lenon zicea că viaţa e ceea ce trece pe lângă...