Vladimir Tismăneanu – Democraţie şi memorie

Niciodată aflarea şi rostirea adevărului nu pot fi privite drept pierdere de vreme şi de energie. Refularea amintirilor despre un trecut extrem de complicat, cu atâtea destine distruse şi atâtea suferinţe, nu poate servi decât celor care detestă transparenţa. Trecutul nu este o altă ţară. Între amnezie şi surplusul de memorie, consider cã acesta din urmă este binefăcător şi constructiv. Vladimir Tismãneanu, în interviul cu Ion Longin Popescu, Formula AS De acelaşi autor Despre 1989. Naufragiul...

Vladimir Tismăneanu – Refuzul de a uita. Articole şi comentarii politice (2006-2007)

La câtă mizerie, lovituri şi atacuri mârşave a încasat Vladimir Tismăneanu în ultimele luni, ar trebui trecut în galeria martirilor. E adevărat, ca şef de comisie, a făcut şi greşeli. Vorbind prea slobod, şi-a pus în gardă adversarii, dintr-o convingere uşor naivă că marile adevăruri nu mai pot viermui, odată aflate, în subteranele arhivelor. România se desparte de comunism urlând cu toate capetele celor zdrobiţi sub greutatea a 660 de file dintr-un raport târziu. Mai e puţin şi ecoul unei lumi în agonie se va stinge treptat într-un viitor incert. Dan Tapalagă, Hotnews În termeni dostoievskieni — de sub mantaua lui Vladimir Tismăneanu ne tragem cam mulţi din câmpul analizei istorico-sociale din această ţară: Stelian Tănase, Mircea Mihăieş sau subsemnatul, Marius Oprea, Stejărel Olaru, Dragoş Petrescu, Dan Pavel şi alţii, cu toţii am receptat, de-a lungul anilor ‘90, cărţile şi articolele lui, cu plăcerea şi beneficiul cu care, de regulă, se primeşte luminarea generică. Adrian Cioroianu, Dilema Veche De acelaşi autor Fantoma lui...

Viorel Padina, un adevărat disident

Surprinzătoarea propunere a lui Vladimir Tismăneanu de a publica textului samizdat Apel către Europa, redactat în 1980 de către Viorel Padina, nu l-a mişcat prea tare pe autorul care din localitatea Corabia şi-a făcut un obicei de a comenta cu pseudonimul AVP toate articolele interesante de pe paginile cotidianelor centrale. De fapt, nimeni dintre cei tineri n-ar putea înţelege că poemul său hyperspatz e vechi de aproape patru decenii. Povestea lui olteanului din Gura Padinii nu începe şi nu se termină cu Cenaclul de luni, unde activa în jurul vârstei de 30 de ani, „cam matur pentru ceilalţi juveţi ai literelor”, dar nici cu Poemul de oţel, plimbat de la Ana la Caiafa şi lăudat prea târziu. Plictisit de centralismul său urbanistic (locuia în Piaţa Amzei din Bucureşti) prin anii ’80, i-a venit ideea unui scrierii unui manifest anticomunist. La restaurantul Uniunii Scriitorilor i-a găsit ca parteneri de protest doar pe Angela Marinescu, Eugen Suciu şi Sergiu Filip (Paul Daian). La scurt timp a fost săltat de pe stradă şi anchetat de un trimis al  fiorosului colonel Stănică Raţiu, de la Cercetări Penale. Au trebuit să treacă râurile, ramurile, corăbile şi să se închidă Europa liberă şi tot nu s-a aflat de cine a turnat atunci. După deschiderea arhivelor Securităţii Statului, autorul documentului samizdat, care nu şi-a mai găsit ecou în lumea liberă de atunci, a aflat şi cine „l-a dat în primire organelor”. Nimeni altul decât  Sergiu Filip (alias Paul Daian), personajul care distrează copiii la târgurile de carte de la Romexpo, în fiecare an. Viorel Padina ar fi putut ajunge liderul optzeciştilor sau vreun poet de marcă dacă ar fi fost mai preocupat de expunerea faptelor sale vitejeşti. În condiţiile în care s-a deschis un concurs pe scară naţională între cei trecuţi de 50 de ani „care e mai dizident decât celălalt”, poetul s-a retras în Corabia...

De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri

Vladimir Tismăneanu În 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etică şi analitică. Este vorba de Apelul către Europa, confiscat de Securitate în urma unor delaţiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspăimântate de riscul culpabilităţii prin „omisiune de denunţ”.  Este un text exemplar al disidenţei româneşti, atâta şi aşa cum a fost aceasta.  Un document ţâşnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, în care coborâse România, înrobită, înjosită, parcă împietrită de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanică dintre Ramses şi Caligula.   Chiar daca nu a circulat masiv şi a fost înmormântat în arhivele poliţiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei construcţii faraonic-utopice menite să distrugă demnitatea umană. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Dacă se poate totuşi vorbi de o ‚cauză’ a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhora – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decât funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decât sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de deturnare a istoriei.” Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabilă unei asumări/cunoaşteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenţă, fiecare acţiune de opoziţie îşi are propria istorie, cu...

Cristian Vasile – Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului

Punctele nodale ale biografiei politice a lui Leonte Răutu (n. Lev Oigenstein, 1910-1993) au coincis cu momentele cele mai dramatice din istoria comunismului românesc. Răutu a fost exponentul unei tradiţii intolerant-dogmatice care şi-a pus pecetea asupra evoluţiei, ori mai precis spus, involuţiei culturii române, în cele peste patru decenii de dictatură comunistă. Într-un interviu acordat unui politolog elveţian (unicul de acest gen pe care a acceptat să-l dea), Răutu a declarat: „România comunistă a fost în întregime construită după modelul sovietic.” A uitat să adauge că el a fost arhitectul acestei construcţii diabolice. Prin intensitatea obsesivă a acţiunilor sale devastatoare, Răutu poate fi asemuit lui Andrei Jdanov, şeful absolut al aparatului ideologic sovietic după 1945, un adevărat dictator cultural. Răutu a fost principalul arhitect al ideologiei de partid şi al unei construcţii diabolice puse în slujba îndoctrinării şi înregimentării – e vorba de Secţia de Propagandă şi Agitaţie, denumită ulterior Direcţia de Propagandă şi Cultură. Având aceste prerogative, a patronat numeroase campanii de linşaj mediatic. În 1949, când rememora atacurile contra lui Arghezi, Leonte Răutu conchidea cu cinismul binecunoscut că intelectualii şi artiştii „care sunt şi astăzi duşmani trebuie bătuţi fără milă. Pe Tudor Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desfiinţat”. Leonte Răutu şi a sa Direcţie de Propagandă, sub diversele sale înfăţişări şi indiferent de etapele comunismului românesc, s-au ocupat cu combaterea activităţii intelectuale spontane, nedirijate, cu condamnarea formulei „artă pentru artă”, vădind dispreţul pentru libertatea intelectuală, libertate suprimată tocmai în numele unei noi libertăţi promise poporului. „Vladimir Tismăneanu, pe lângă faptul că a cunoscut din interiorul unei ţări comuniste ce înseamnă comunismul în diferite feluri, de la diferite paliere, a avut apoi experienţa ideală pe care a luat-o în mediul academic american pentru a putea privi acest fenomen, simultan, cu familiaritate şi distanţă. Este, pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în clipa de faţă...